sâmbătă, 12 noiembrie 2011

"Floare Albastra" de Mihai Eminescu


Poemul Floare Albastra , a fost publicat in revista  Convorbiri literare  in 1873 , este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete.
Viziunea romantica e data de tema , de motivele literare , de atitudinea poetia , de asocierea speciilor : poem filozofic ( meditatie) , egloga ( idila cu dialog) si elegie.
La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii  pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului.
Floare albastra  isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire , de iubire pura , intalnit si la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic  de larga circulatie europeana , floarea albastra  simboliza la Novalis "tendinta spre infinit".Simbolul florii albastre , regasit si in alte texte eminesciene ,  Calin (file din poveste ,  Sarmanul Dionis ,  reprezinta aspiratia spre fericire prin iubire.
In creatia eminesciana ,  albastrul este culoarea infinitului , a marilor departari , a idealului , iar  floarea simbolizeaza viata .
Poezia se structureaza in jurul unei serii de  opozitii:eternitate/moarte , temporalitate/viata,masculin/feminin, detasare apolimica/traire dionisiaca,abstract/concret,vis/realitate,aproape/departe,atunci/acum.
Compozitia romantica  se realizeaza prin alternarea a doua planuri de fapt confruntareaa doua moduri de existenta : lumea abstractiei si a cunoasterii absolute , infinte - lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre . Cele doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane ( masculin-feminin)
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei , care exprima termenii antinomici ( lumea lui - lumea ei ), punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor ,  lumea lui.Monologul fetei începe cu reproșul plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar.
Avertismentul final "NU cata in departare/ Fericirea ta iubite!"  desi este rostit pe un ton sgalnic , cuprinde un adevar : implinirea umana se realizeazadoar prin iubire , in lumea terestra.
Izolarea , singuratatea,aspriatia spre cunoasterea absoluta si imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului.
A doua secventa poetica (strofa a patra) constituie  meditatia barbatului  asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit  " Eu am ras , n-am zis nimica "  se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului , verbe si pronume la persoana I singular "eu","am ras","n-am zis".
A treia secventa poetica  ( strofele V-XII) : Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei , planul terestru  "Hai in codrul cu verdeață.." . Refacerea cuplului adamic ( iubirea paradisiaca ) necesita un spatiu protector , paradis terestru si un timp sacru.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana : codrul, izvoarele, valea, balta , luna, etc. Natura de inceput de lumea are atributele salbaticiei in viziune romantica.
Femeia este o aparitie de basm , sagalnica , senzual-naiva si cu gesturi gingase.
Chemarea la iubire urmeaza un scenariu: descrierea naturii umanizate , invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, "incercarea" iubirii pe un fir de romanita , portretul fetei ca o zeitate terestrea, gesturile de tandrete, sarutul , imbratisarea , intoarcerea  in sat , despartirea.
Spre deosebire de alte idile eminesciene , aici femeia este aceea care adreseaza chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii , ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic.
Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra , continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire .Cadrul obiectiv al idieli se incheie cu despartirea.
Trairea dionisiaca , simbolizata de ipostaza feminina , este inlocuita de detasarea apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de tristețe.Contrastul dintre vis si realitate , ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi care o clipa s-au întâlnit in iubire pentru ca apoi sa se reașeze in limitele lor sunt sugerate de versul final , de o dulce tristețe:"Totuși este trist in lume!"
Limbajul poetic  din prima etapa de creație sta sub semnul "podoabelor retorice" .Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil .
Concluzie: Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeana , intr-o viziune lirica proprie , poemul Floare albastra  reprezinta o capodopera a creației eminesciene din etapa de tinerețe purtând in germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai târziu in Luceafărul.

luni, 31 octombrie 2011

"Moara cu noroc" de Ioan Slavici

Ioan Slavici (1848-1925) este unul dintre cei mai mari scriitori ardeleni si clasic al literaturii romane alaturi de Eminescu, Creanga, Caragiale. S-a nascut la Siria, a studiat la Berlin si Viena fara a-si finaliza studiile . A colaborat la revista « Convorbiri literare » condusa de Titu Maiorescu si la ziarul « Timpul » din Bucuresti.

Opera : a scris nuvele adunate-n diferite volume (nuvele din popor), amintiri (« Inchisorile mele », « Lumea prin care am trecut»), romanul « Mara ». A infintat revista « Vatra» impreuna cu George Cosbuc si I.L.Caragiale. O mare valoare literara a reprezentat-o nuvela « Moara cu noroc » in care este oglindita societatea ardeleneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea si incepand cu secolul al XX-lea avand ca tema dezumanizarea prin inavutire. Nuvela este creatie epica culta, in proza de intindere medie, mai mica decat romanul dar mai mare decat schita sau povestirea cu un singur fir epic si numar redus de personaje. Accentul este pus pe trasaturile personajului si pe evolutia acestuia.

Actiunea poate fi impartita pe momente ale subiectului, perspectiva narativa se caracterizeaza de obicei prin naratiune la persoana a III-a, naratorul find omniscient si omniprezent. Exista mai multe tipuri de nuvele, acestea se caracterizeaza dupa tematica : istorice, psihologice, naturaliste. In functie de curentul literar caruia le apartin, nuvelele pot fi romantice, realiste, poporaniste, etc.

« Moara cu noroc » este o nuvele realista, psihologica, prezentand aspecte din societatea ardeleneasca de la inceputul secolului al XX-lea, in acelasi timp accentul este pus pe analiza psihologica a personajului principal care se degradeaza sub puterea banului. Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici a aparut in volumul de debut «Novele din popor», din 1881 si s-a bucurat de o larga apreciere critica. Ioan Slavici construieste o opera literara bazata pe cunoasterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, conceptia lui fiind un argument pentru iubirea de oameni.

Compozitia si structura nuvelei

Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura viguroasa unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele 17 capitole respectandu-se ordinea cronologica a desfasuririi actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana la inceputul si finalul operei : « omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit » si « -Se vede c-au lasat ferestrele deschise [..] Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat ». Conflictul social si psihologic se desfasoara intre aceste doua planuri etice, reliefand un destin tragic previzibil aflat in chiar profunzimile sufletului omenesc.

Constructia subiectului

Actiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire, in cadrul careia se manifesta un conflict interior (psihologic) si unul exterior (social). Conflicte : intre Ghita si Lica Samadaul, intre Ghita si Ana, intre Lica Samadaul si arendas, intre Lica si Pintea. Perspectiva narativa este prezentata de naratorul omniscient si omniprezent si de naratiunea la persoana aIII-a a unor fapte verosimile, la care participa personaje putine, dar constituie solid, cu puternice trasaturui de caracter motivate de firea si structura morala a fiecaruia dintre ele. Modalitate narativa se remarca, deci prin absenta marcilor formate ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Tema o constituie consecintele nefaste pe care lacomia pentru bani o exercita asupra individului, hotarandu-i destinul pe masura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.

Incipitul nuvelei il constituie faptul ce se va dovedi providential, rostit de batrana soacra a lui Ghita, atunci cand afla de intentia ginerului de a lua in arenda hanul « Moara cu noroc » : « - Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit ».

Momentele subiectului :
Expozitiunea

Cizmar de meserie, Ghita se saturase sa carpeasca « cizmele oamenilor », mai ales ca acestia obisnuiau sa umble « toata saptamana in opinci ori desculti, iar daca Dumineca e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica ».
Relatiile temporale si spatiale : Spatiul actiunii este real, o zona geografica din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o rascruce pe unde treceau turme de porci spre si dinspre Ineu, loc important pentru afaceri si comert. Mutandu-se la Moara cu noroc cu sotia, soacra si cei doi copii, Ghita devine repede cunoscut de « drumetii mai umblati », afacerile mergeau bine. Ana este « tanara si frumoasa », « frageda si subtirica », « sprintena si mladinoasa » il iubea pe barbatul ei, « inalt si spatos » , se intelegeau bine si erau fericiti. Porcarii cu apucaturi primitive, fiorosi la infatisare, banditii, stapani de turme sau hotii si ucigasii platiti, alcatuiesc lumea ce se perinda pe la Moara cu noroc.

Intriga : Incepe odata cu aparitia la han a lui Lica Samadaul, un simbol al raului , despre care Ghita aflase ca, desi « tot porcar si el», este « om cu stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati ». De frica lui Lica « tremura toata lunca », deoarece era « om aspru si neindurat », care stia toate infundaturile, cunostea pe toti oamenii buni, dar « mai ales pe cei rai». Porcar priceput, el recunostea « urechea grasunului pripasit si in oala cu varza », dar discret si tacut in privinta treburilor care nu-l priveau in mod direct Lica a cerut, autoritar, sa afle cine e carciumarul, caruia i se prezinta cu agresivitate : « -Eu sunt Lica Samadaul !... multe se zic despre mine, si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite.» El accentueaza faptul ca este periculos - « nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela, pe care as crede ca-l pot banui » - si ii pretinde lui Ghita sa-l informeze despre tot ce se intampla, « cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si cine ce face ». Ghita este coplesit de ganduri negre, pentru ca simte pericolul care-l pandeste daca se supune lui Lica, dar si riscul si mai mare daca-l refuza.

Desfasurarea actiunii : Confictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, isi ia inca o sluga, pe Marti, « un ungur inalt ca un brad » si doi catei, pe care-i pune in lant ca sa se inraiasca. Ana vede ca barbatul ei este ingandura, se instraineaza de ea si de copii, se facuse « tot mai ursuz », se enerva din nimic, « nu mai zambea ca mai inainte », iar ea se temea sa-l intrebe ce are, deoarece el se mania cu usurinta. Ghita isi da seama ca la Moara cu noroc « nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica », iar el isi dorea sa stea aici numai « trei ani, sa ma pun pe picioare »si, pentru prima oara, el se gandeste ca ar fi fost bine « sa n-aiba nevasta si copii » si sa poata spune : « Prea putin imi pasa !».

Lacom de bani , Ghita este gata « sa-si puna pe un an, doi, capul in primejdie » , enervandu-se ca se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Samadau. Venit la han, Lica a mangaiat cainii, spre disperarea lui Ghita, care-si da seama ca este total lipsit de aparare. Lica ii da carciumarului semnele turmelor lui si-i porunceste lui Ghita sa-i spuna ce turme treceau pe acolo, cum arata porcarul, ca de nu « imi fac rand de alt om la Moara cu noroc». Anei ii parea « om rau si primejdios», mai ales ca il vedea platind mai mult decat consuma. Pe la han se abateau din ce in ce mai des jandarmii de la Ineu, si dintre toti, lui Ghita ii placea de capitanul Pintea, singurul cu care carciumarul ar fi indraznit sa vorbeasca « mai pe fata».

Aproape de Sf.Dumitru, Lica soseste la han impreuna cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Raut, sta de vorba cu oamenii in carciuma si-l intreaba pe Ghita daca stie cand vine arendasul evreu dupa chirie, apoi vrea sa joace cu Ana, iar Ghita o indeamna : « Joaca, muiere ;parca are sa-ti ia ceva din frumusete», dar cand isi vede nevasta imbujorata de placerea jocului iar pe Lica strangand-o in brate si sarutand-o, Ghita « fierbea in el » ros de gelozie si ranit in orgoliul de sot. Samadaul ramasese la Moara cu noroc pentru ca « are o vorba cu arendasul», dar noaptea, trezita de latraturile cainilor, Ana il vede venind la han dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea le spune ca noaptea trecuta, arendasul fusese pradat, batut de abia se mai tinea in picioare si ca acestuia i se paru ca , desi avusese fetele acoperite, unul dintre cei doi talfari ar fi fost Lica. Ghita ii spune lui Pintea ca Lica dormise la han si ca nu plecase nicaieri, ci abia in dimineata aceea parasise hanul.

In drum spre Ineu, Pintea ii destainuie ca fusese tovaras cu Lica, furasera niste cai si fusesera inchisi impreuna, apoi se certasera atat de tare, incat el il uraste de moarte si jura ca se va spanzura daca implineste patruzeci de ani si nu o sa-l dovedeasca pe Lica. La han soseste o doamna imbracata-n doliu cu un copil, intr-o trasura boiereasca trasa de trei cai si cu un fecior pe capra, langa vizitiu. Achitand consumatia, femeia ii da Anei o bancnota rupta la un colt si, la rugamintea hangitei de a-i da alta, tanara « scoate zambind o punga mare si plina de harti noi noute, lua una dintre ele si i-o dete, apoi se gati de plecare». La Ineu,Ghita depune marturie mincinoasa, el jura « pe pane si pe sare» ca nu stia de ce Samadaul il cauta pe arendas si declara ca « Lica a stat toata noaptea la carciuma». Intorcandu-se cu Pintea la han, gasesc pe drum casura boiereasca fara cai, pe iarba vad un copil mort, iar spre miezul noptii, jandarmii gasesc cadavrul « unei femei tinere, imbracate in negru » si un bici, cu care ii fusese legate mainile. Biciul era al lui Lica, Pintea il cunoaste bine, iar acasa la Buza- Rupta este gasita o parte din argintaria furata de la arendas.

Procesul are loc la Oradea-Mare si marturiile tuturor duc spre sacrificarea lui Buza-Rupta si Saila Boarul care au fost si condamnati pe viata. Dupa proces, Ghita se simte foarte vinovat pentru ca jurase stramb si spuse, cu lacrimi in ochi : « Iarta-ma Ano ! [...] Iarta-ma cel putin tu, ca ci eu n-am sa ma iert cat timp voi trai pe fata pamantului». Macinat de remuscari, Ghita isi compatimeste copii « Sarmanilor mei copii, [...] voi nu mai aveti, cum avusesra parintii vostri un tata om cinstit. [...] Tatal vostru e un ticalos ».

Slavici realizeaza o analiza psihologica profunda a lui Ghita, framantarile interioare, zbuciumul si setea pentru bani devin din ce in ce mai chinuitoare. Prima intalnire a lui Ghita cu Lica dupa proces, este infricosatoare pentru carciumar. Samadaul ii vorbeste despre « dulceata pacatului » si-i relateaza cum a infaptuit primul omor din cauza ca nu avea bani sa cumpere niste porci care-i fusesera furati, cum a doua oara a ucis « ca sa ma mangai cu mustrarile pentru cel dintai », iar acum simte o adevarata placere. Ii destainuie lui Ghita ca un om poate fi stapanit numai daca ii descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slabiciunea pentru o singura femeie. Aluzia lui Lica este clara, sugerand ca slabiciunea cea mai mare a lui Ghita este iubirea pentru Ana si simtindu-se umilit in orgoliul lui de barbat, carciumarul se gandeste- a cata oara ?- sa-l duca pe Samadaul la spanzuratoare. Lica ii daduse hangiului bani insemnati, ca acesta sa-i schimbe prin negustorie si sa li se piarda urma. Ghita se hotaraste brusc sa-l demaste, ia toate bacnotele insemnate si se duce cu ele la Pintea, care planuieste sa-l prinda pe Lica in flagrant. Pintea ii da inapoi bani buni, dar carciumarul nu-i spune ca jumatate din bani sunt ai lui, recuperandu-si astfel intreaga suma. Ghita isi gaseste scuze pentru lacomia care-l stapaneste : « -Asa m-a lasat Dumnezeu ! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea !? Nici cocosatul nu e insusi vinovat, ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul, n-ar dori sa n-o aibe ».

In saptamana Pastelui, batrana pleaca impreuna cu copii sa petreaca sarbatorile la niste rude din Ineu, iar Ana insista sa ramana la barbatul ei acasa, stricand astfel planurile sotului. Lica se enerveaza ca nu-l gaseste singur pe Ghita si izbucneste : « Sa te fereasca Dumnezeu de oamenii care au slabiciune de vreo muiere ». De aceea Lica il sfatuieste pe Ghita sa plece undeva si sa-l lase singur cu nevasta lui, ca sa se vindece de slabiciunea pe care o avea pentru femeie : « -Are sa-ti vie greu acu odata, [...] de aici inainte esti lecuit pe vecie. Tu vezi ca ea mi se da de buna voie :asa sunt muierile ».

Punctul culminant : Consolandu-se ca un las, « asa mi-a fost randuit », Ghita accepta sa plece si se gandeste ca se va intoarce pe inserat cu Pintea si-l vor prinde pe Samadaul cu banii insemnati asupra lui, reusind astfel sa-l duca la spanzuratoare. Ana, dezamagita de comportamentul sotului ei si crezand ca n-o mai iubeste, se arunca-n bratele lui Lica, dupa care il roaga s-o ia cu el, intucat ii era rusine sa mai dea ochii cu sotul ei. Samadaul o respinge cu indiferenta si-o sfatuieste sa se impace cu Ghita.

Deznodamantul : Pintea este puternic impresionat de faptul ca Ghita isi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lica : « Tare om esti tu, Ghita [...]. Si eu il urasc pe Lica ; dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind ». Ajunsi in apropierea satului, Pintea, impreuna cu Marti si cu inca doi jandarmi, il vad pe Lica plecand in goana calului de la han si pornesc in urmarirea lui. Ghita se indreapta spre Moara cu noroc cu gandul sa-si incheie socotelile cu nevasta-sa. Cand in han au navalit Lica si Raut, « Ana era intinsa la pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa cutitul mai adanc spre inima ei ». Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care « cazu fara sa mai poata afla cine l-a impuscat ».

Samadaul da ordine tovarasilor sai sa gaseasca banii carciumarului, apoi sa dea foc hanului. Lica incearca sa fuga, dar calul era obosit de atata alergatura si atunci se hotaraste sa treaca raul inot, dar acesta se umfla de la ploaie. Simtindu-se sleit de puteri, Lica ar vrea sa se tarasca pana la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit sa se afle calul lui Ghita, sa-l ia si sa-si piarda urma. Pintea il zareste insa la lumina focului pus la han si striga atat de tare « incat rasuna toata valea». Auzindu-i glasul, Lica « isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasnind din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte». Pintea il gasi « cu capul sfaramat la tulpina stejarului» si, ca sa nu afle nimeni ca-i scapase din nou, de data asta definitiv, ii impinse trupul in valurile raului.

Finalul nuvelei este reprezentat, ca si incipitul, de cuvintele batranei, care se intorsese si statea cu copiii pe o piatra, plangand cu lacrimi amare soarta nemiloasa : « - se vede c-au lasat ferestrele deschise [...] Simteam eu ca nu are sa iasa bine ; dar asa le-a fost dat». Bun cunoscator al psihologiei umane, a randuielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor si superstitiilor, Ioan Slavici este neindurator cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei si-si pedepseste personajele proportional cu greselile savarsite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se infaptuisera la carciuma Moara cu noroc. Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o intriga bine evidentiata cu personaje puternic conturate, unele dintre ele complexe, opera literara « Moara cu noroc » de Ioan Slavici este o nuvela.

Introspectia si observatia psihologica pe care Slavici le manifesta in sindarea personajelor, precum si pedepsirea exemplara a acestora, definesc opera ca nuvela psihologica.

Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc. El este un adevarat maestru in construirea dialogurilor si a monologurilor interioare, prin care sondeaza sufletul omenesc, analizeaza reactiile, trairile interioare, gandurile personajelor. Desi a fost acuzat de folosirea excesiva a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oralitate asemanatoare ca aceea a lui Creanga, dand impresia de « spunere» a intamplarilor in fata a unui auditoriu, mai ales ca si el intervine deseori in naratiune fie prin exclimatii sau interogatii retorice, fie prin proverbe si zicatori. Ioan Slavici reuseste sa comunice cu claritate ideile, sa formuleze cu o concizie clasica trasatura unui personaj, sa descrie un peisaj cu mijloace simple, intr-o faza sobra,, fara ornamente inutile, valoarea limbii literare constand tocmai in « lipsa de stil ». In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobritate, spontanietate si oralitate, Ioan Slavici fiind initiatorul prozei realiste in literatura romana, solida prin dragostea lui profunda pentru oameni : « In gandul meu rostul scrierii a fost intotdeauna indrumarea spre o vietuire potrivita cu firea omeneasca » (« Lumea prin care am trecut »).

duminică, 30 octombrie 2011

"Harap Alb" de Ion Creanga


Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul "Timpul".

Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii.

Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Construcţia şi momentele subiectului

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o ţară". "Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia la altă margine ". In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.

Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.

Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm

Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.

După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite", în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".

Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea continuă cu formule mediane -"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."

Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.

Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o parte şi macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor.

Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi "zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.

Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, "ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.

Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea ei".

Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl

sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă".

Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".

"Flori de mucigai" de Tudor Arghezi

   Date despre autor.Tudor Arghezi este un poet modernist,apartinand perioadei interbelice a literaturii.El revolutioneaza limbajul poetic al vremii sale in raport cu mijloacele de expresie traditionale,fiind de parere ca acesta are menirea de a il face pe cititor sa simta ceea ce citeste,iar ''o idee sa nasca sute altele''.Criticul literar Stefan Munteanu arata ca poezia argheziana se inscrie initial in estetica romantica,evidenta fiind influenta eminesciana;ulterior,capata accente simboliste.Cu toate acestea,inca de la debutul in volum(1927),la aceste elemente se adauga o dimensiune a limbajului inconfundabila, numita de George Calinescu''surprinderea suavitatii sub expresia de mahala''.
  Pentru Arghezi, poezia pare un joc de cuvinte,gasite cu rabdare si truda si silite sa stea alaturi,bazandu-se pe procedeul contrastului intre elemente lexicale.Rolul sau in istoria literara este acela de a depasi canoanele incetatenite deja,de a reorienta lirica romaneasca pe un alt fagas,depasind eminescianismul la care se raportau aproape toti creatorii vremii.
    Marturisind liric dorinta puternica de a crea (''Om in varsta si tarziu/Tot am invatat sa scriu''),poetul debuteaza in volum la varsta de 47 de ani,in 1927;urmeaza o bogata activitate literara,remarcandu-se volumele sale de versuri:''Cuvinte potrivite'',''Flori de mucigai''(1931),''Versuri de seara'',''Hore'',''Una suta una poeme'',''1907-Peizaje'',''Cantare omului''.
   Aparitie.Incadrare in volum.Aparitia volumului ''Flori de mucigai'',in 1931,este consecinta unei experiente de viata:perioada de detentie (1918-1919),la inchisoarea Vacaresti,din motive politice.Pornind de la acest fapt din biografia argheziana,ia nastere un univers care prezinta suflete uitate de oameni si de Dumnezeu,o lume a pacatului si a ispasirii,a hotilor,prostituatelor,ucigasilor.Artistul are insa speranta ca exista un dram de frumusete si omenie chiar si in ceea ce e urat,ca in orice mediu social corupt sau abject se afla o farama de omenie,de spiritualitate.
    In ceea ce priveste exprimarea poetica,putem remarca influenta poetului francez Charles Baudelaire(autorul volumul''Florile raului''),intemeietorul esteticii uratului in literatura universala.
    Poezia asezata in fruntea volumului care descrie mediul social al inchisorii este sugestiv intitulata ''Flori de mucigai'' si marcheaza o innoire a limbajului,un mod original de a scrie.De altfel,in articolul ''Ars poetica''publicat dupa aparitia volumului de debut,Arghezi prefigureaza noutatea pe care o va aduce urmatoarea scriere:''Am ales cuvinte virginale,cuvinte puturoase,cuvinte cu raie,cuvinte care asalteaza ca viespile sau te linistesc ca racoarea,cuvinte fulgi,cuvinte cer,cuvinte metal''.
   Incadrarea in tema.Poezia este o arta poetica,in care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor,despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale,intr-un limbaj literar care il particularizeaza.
   Confesiunea care deschide volumul avertizeaza cititorul ca versurile ce vor urma sunt rodul trudei omenesti,sunt ''slove faurite'',caci inspiratia divina este exclusa intr-un asemenea mediu.
  Semnificatia titlului.Titlul poeziei de deschidere,omonim cu cel al volumului,este un oximoron datorita insolitei alaturari a cuvantului ''floare'',simbol al frumosului,al vietii,cu ''mucigai'',care simbolizeaza uratul,degradarea,moartea.Florile sunt farama de frumusete a sufletului celui condamnat pentru o anumita vina sa traiasca in vecinatatea descompunerii si mortii.
   Structura.Poezia are doua unitati strofice inegale,care pot fi structurate in patru secvente lirice.
  I.Poezia debuteaza cu pronumele personal ''le'',care se refera la versuri,continuand cu verbul de persoana I ''am scris'',marca a prezentei eului liric in text.Scrisul ''cu unghia pe tencuiala''este o dovada a dorintei mistuitoare de a crea,de a lasa marturie urmasilor,dar exprima si un efort imens dus pana la sacrificiu.''Intunericul'',''singuratatea'',''firida goala''(spatiul inchis) constituie un mediu prielnic pentru meditatie,pentru intoarcerea catre eul personal.Versurile acestea sunt rodul propriului sine,propriei munci pentru ca ''slova de foc'',inspiratia divina a parasit creatorul;''puterile''sunt''neajutate'',caci ''taurul'',''leul''(simboluri ale puterii),''vulturul''(simbol al aspiratie care absolut)care ''au lucrat imprejurul'' evanghelistilor Luca,Marcu,Ioan nu pot patrunde in mediul viciat al inchisorii.
  II.Versurile izvorate din propriul suflet si consemnate cu sacrificiu sunt ''stihuri fara an''(general-valabile,eterne),''stihuri de groapa''(prevestind moartea),''de sete de apa''(dorinta de viata),''de foame de scrum''(dorinta de a zugravi o lume marginala si nefolositoare,ca si scrumul).Setea si foamea depasesc biologicul,ascunzand setea de cunoastere si ''foamea''de absolut.
 III.Metafora ''unghia ingereasca'' sugereaza capacitatea de a scrie sub imperiul inspiratiei de factura divina.Ea este insa ''tocita''desi exista o arzatoare speranta de regenerare a ei:''Am lasat-o sa creasca''.Speranta se dovedeste a fi desarta sau nici eul liric nu mai are cunostinta ca Dumnezeu ii trimite binecuvantarea sa:''si nu a mai crescut/Sau nu o mai am cunsocut''.
  IV.A doua unitate strofica debuteaza cu o constatare aparent detasata:''Era intuneric''.Verbul la timpul imperfect ''era'' exprima o actiune neterminata,desfasurata in trecut,sugerand permanenta ei.Intunericul din interior(din incapere,din suflet)ascunde aspiratia catre lumina,catre cunoastere,catre eliberare spirituala.El contrasteaza cu ''ploaia'' aflata ''departe,afara'',intr-o zona interzisa spre care se concentreaza si dorintele celui inchis.
   Creatorul isi urmeaza menirea,chiar daca acest fapt inseamna sacrificiu:''si ma durea mana ca pe o gheara''.Inlocuirea ''unghiei ingeresti'' pe care o folosise pana atunci cu ''unghiile de la mana stanga'' echivaleaza cu renuntarea constienta la ajutorul divin si adoptarea celeilalte solutii:pactul cu fortele raului,cu lumea pacatului din inchisoare.
   Extrapoland,putem afirma ca centrul preocuparii creatorului nu este doar locul de detentie;societatea,intreg universul claustreaza individul,impiedicandu-i inaltarea spirituala.
   Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

"Riga Crypto si lapona Enigel" de Ion Barbu


             Riga Crypto si lapona Enigel publicata inițial in 1924 , integrata apoi în ciclul Uvedenrode din volumul Joc Secund (1930) este subintitulata "Balada", realizandu-se in viziune moderna , ca un amplu poem de cunoastere si poem alegoric.
Poemul pare un cantec batranesc de nunta , dar este o poveste de iubire din lumea vegetala, o balada fantastica , in care intalnirea are loc in plan oniric ( in vis).
"Luceafăr întors' , poemul prezinta drama cunoasterii si incompatibilitatea dintre doua lumi/regnuri.
             Titlul baladei trimite cu gândul la marile povesti de dragoste din literatura universala , Romeo si Julieta , Tristan si Isolda. Insa la Ion Barbu , membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu calități excepționale , dar negative , in raport cu norma comuna ( Crypto e "sterp" și "naravas" iar Enigel e "prea-cuminte".
              La nivel formal , poezia este alcătuita din  doua parti  , fiecare dintre ele prezentând cate o nunta : una consumata , împlinita , cadru ale celeilalte nunti , povestita , inițiatica , modificata in final prin casatoria lui Crypto cu masalarita. Formula compoziționala este aceea a  povestirii in rama  ,  a povestii in poveste ( nunta in nunta).
              Primele patru strofe constituie rama nuntii povestite și reprezinta dialogul menestrelului cu  "nuntașul  fruntaș" . Menestrelul  ( un trubadur medieval) e îmbiat sa cânte despre nunta ratata dintre doi parteneri inegali , reprezentați de doua regnuri distincte "Enigel si riga Crypto". Nuntașul îl roagă sa zică "un cantec"  pe care la zis "cu foc"  acum o vara.
              Partea a doua , nunta povestita, este realizata din mai multe tablouri poetica : portretul si imparatia rigai Crypto, portretul, locuruile natale si oprirea din drum a laponei Enigel , intalnirea dintre cei doi , chemarile rigai si refuzurile laponei , raspunsul laponei si refuzul categoric , pedepsirea rigai in finalul baladei .
         Modurile de expunere sunt descrierea , dialogul si naratiunea.
             In debutul pârtii  a doua , sunt realizate prin antiteza portretele membrilor cuplului , deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto , cel tăinuit ("inima ascunsa"), sugerează apartenenta la familia ciupercilor (criptogame) si postura de rege (riga) al fapturilor inferioare.Numele  Enigel  are sonoritate nordica si sustine originea ei , de la pol si trimite la semnificatia din limba suedeza "inger" , lapona isi conduce turmele de reni spre sud , stapana a regnului animal , ea repezinta ipostaza umana , cea mai evoluata a regnului . Riga Crypto , este craiul buretilor, caruia dragostea pentru Enigel ii este fatala.Singura lor asemanare este statutul superior in interiorul propriei lumi.
             Spatiul definitoriu al existentei , pentru Crypto , este umezeala prepetua in timp ce lapona vine "din tari de gheata urgisita" ceea ce explica aspiratia ei spre soare si lumina , dar si miscarea de transhumanta care ocazioneaza popasul in tinutul rigai.
             El este barfit si ocărât de supusi , pentru ca e "sterp" , "naravas" si "nu voia sa infloreasca".
Membrii cuplului nu-si pot neutraliza diferențele in planul real ; comunicarea  se realizează in plan oniric. Riga este cel care rostește descantecul  de trei ori. Poveste propriu-zisa se dovedește a fi fantastica , ea desfășurându-se in visul fetei , ca in Luceafaruldar rolurile sunt inversate.
In prima chemare-descantec , Crypto isi îmbie aleasa cu "dulceata"  si cu "fragi". Darul lui este refuzat categoric de Enigel.
             Refuzul laponei il pune intr-o situatie dilematica , dar optiunea lui e ferma si merge pana la sacrificiul de sine.
           Lapona refuza nuntirea dorita de Cyrpto.
             Imaginii de fragilitate a lui Crypto , lapona ii opune aspiratia ei spre absolut , cu toate ca tentatia iubirii este coplesitoare. Soarele este simbolul existentei spirituale , pe care riga o refuza in favoarea existentei instinctuale , sterile , vegetative.
Pentru a-si continua drumul catre soare si cunoastere , lapona refuza descantecul  rigai , ce se intoarce in mod brutal asupra celui care l-a rostit si-l distruge . Faptura firava e distrusa de propriul vis , cade victima neputinetei si indraznelii de a-si depasi limitele , de a incerca sa intre intr-o lume care ii este inaccesibila.
             Finalul  este trist . Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca otrăvitoare , obligat sa nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: "Cu Laurul-Balaurul/Se toarne-n lume aurul,/Sa-l toace,gol la drum sa iasa./Cu masalarita-mireasa./Sa-l tie de împărăteasa"încercarea fiintei inferioare de a-si depasi limitele este pedepsita cu nebunia.
             Trei mituri fundamentale  de origine greaca sunt valorificate in opera poetului :al soarelui (absolutul),al nuntii  si al oglinzii . Drumul spre sud al laponei are semnificatia unui drum initiatic , iar popasul in tinutul rigai este o proba trecuta prin respingerea nuntii pe o treapta inferioara.
             In concluzie accentul in aceasta balada cade pe antagonismul slab-puternic. Prin intermediul acestui poem , Barbu neaga o întreaga tradiție literara: înlocuind ideea impusa in literatura ca dragostea este un miracol in sine , poetul prezintă drama incompatibilității si legea nemiloasa a iubirii ( supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat).

miercuri, 26 octombrie 2011

"Mara" de Ioan Slavici


Proza lui Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care omul trebuie să le respecte. Slavici, fiind un autor moralist, un fin psiholog şi un creator de psihologii, aplică în opera sa noţiunea fundamentală de omenie şi virtuţi morale precum: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, cinstea şi iubirea de adevăr. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav pedepsită de autor.

"Mara" este cel mai reuşit roman al lui Slavici şi unul dintre cele mai bune romane româneşti. Romanul, apărut în 1906, reprezintă cea mai valoroasă creaţie epică de mare întindere, fiind cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion "pentru epoca în care a apărut, Mara trebuia să însemne un eveniment, şi astăzi, privind înapoi, romanul acesta apare ca un pas mare în istoria geniului" (G. Călinescu - Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent).

El zugrăveşte veridic o lume, cu moravurile ei specifice aşezate la interferenţa satului cu oraşul, într-un sat ardelenesc, Radna, lângă Lipova şi aproape de Arad, acţiunea cărţii fiind plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. "Mara" este un roman realist social cu valoare etnografică şi în acelaşi timp, o extraordinară carte de dragoste "însuşirea esenţială a lui Slavici este însă de analiza dragostea, de a fi un poet şi un critic al eroticii rurale dintr-o provincie cu oameni mai propăşiţi sufleteşte (.) jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin frumuseţe de farmecele ei" (G. Călinescu - Istoria Literaturii Române .).

Semnificaţia titlului este sugestivă, deoarece această creaţie este, mai întâi, romanul Marei, al cărui destin constituie axa fundamentală a epicii. În cele 21 de capitole, cu titluri semnificative "Sărăcuţii mamei", "Furtuna cea mare", "Ispita", "Datoria", "Blestemul casei", "Norocul casei", "Pace şi linişte" acţiunea urmează linia clasică ascendentă desfăşurându-se pe două planuri: planul Marei, al zgârceniei şi al orgoliului voinţei şi planul iubirii, al cuplului Persida-Naţl. Romanul începe prin prezentarea personajului principal, Mara Bârzovanu, o "precupeaţă" din Radna şi prin fixarea locului unde urmează să se petreacă acţiunea.

Ea rămăsese văduvă cu doi copii, dar era încă tânăra, voinică şi harnică. Bărbatul ei, Bârzovanu, fusese "mai mult cârpaci decât cizmar" şi îşi petrecuse viaţa mai mult "la birt decât acasă", lăsându-le copiilor o livadă de pruni, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase. Mara trăia din negoţ, "vinde ce poate şi cumpără ce găseşte", duce la Radna "ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad" şi aduce de la Arad "ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova".

Mara, pentru a nu-şi lăsa copii singuri, îi lua mereu după ea prin târguri, fiind foarte mândră de ei zicând "tot n-are nimeni copii ca mine!" Ea strângea bani pe care îi repartiza în trei ciorapi: unul pentru zile negre şi pentru mormântare, altul pentru Persida şi încă unul pentru Trică şi nu trecea o zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar. Dorea să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în bresla cojocarilor. Persida este dusă la Mănăstirea din Radna şi dată maicii Aegidia pentru educaţie, iar pe fiul ei îl angajează ucenic pe patru ani la Boncioacă, starostele cojocarilor din Lipova.

Cu trecerea anilor copii s-au făcut mari şi odată cu ei "au crescut şi ciorapii". Frumuseţea şi farmecul Persidei îl fascinează pe Naţl, băiatul lui Hubăr, măcelar la Lipova. El fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfă, iar apoi trebuia să facă doi ani de călătorie pentru a ajunge patron şi a prelua măcelăria tatălui său.

Persida, la rândul ei se îndrăgosteşte de Naţl, refuzând să se mărite cu teologul Codreanu, spre marea supărare a Marei care dorea ca ea să devină preoteasă. Mara nu ar fi fost de acord cu relaţia dintre Naţl si Persida, deoarece acesta era neamţ. Când împlineşte optsprezece ani, Persida se căsătoreşte în secret cu Naţl şi fug împreună la Viena, pentru a-şi termina el perioada de călătorie.

Întorşi la Lipova, cei doi îndrăgostiţi deschid un bar pe care îl conduce doar Persida, deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi cu prietenii toată ziua şi să trândăvească. Când ea îi reproşează că prietenii lui nu plăteau niciodată şi consumau foarte mult, Naţl începe să o bată. Înfăţişarea Persidei se schimbase foarte mult, ea devenind din fata gingaşă şi firavă care era în mănăstire o femeie voinică şi puternică, din cază că muncea din greu toată ziua.

Ea începu să aibă mustrări de conştiinţă pentru cununia ei făcută fără binecuvântarea părinţilor, având complice pe preotul Codreanu care făcuse slujba pentru că era un om slab şi nu putuse rezista rugăminţilor ei. După ce Persida naşte un copil, Mara şi părinţii lui Hubăr Naţl se împacă fiind foarte mândri de nora lor. Hubăr avusese o legătură amoroasă ascunsă cu Reghina, care fusese servitoare la Radna.

După ce născu un copil, ea rămăsese paralizată de o mână şi de un picior, i se strâmbase gura şi înnebunise şi nimeni nu ştia cine este tatăl copilului. Maicile îi ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise când băiatul avea opt ani, iar când crescuse o ajuta mereu pe Persida.

El semăna din ce în ce mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al Reghinei fusese Hubăr măcelaru. În alt plan narativ, Slavici relatează viaţa lui Trică. Angajat ucenic la Boncioacă, Trică este cuminte şi harnic, devine calfă, dar refuză să devine ginerele stăpânului, deşi acesta dorea să-l însoare cu singura lui fată.

El are o scurtă relaţie cu Marta, soţia patronului, dar apoi doreşte să devină meşter cojocar pentru a avea o viaţă independentă. Trică pleacă pe frontul din Italia, unde este rănit şi internat într-un spital dinVerona. Întors acasă, Mara observă că fiul ei se schimbase, nimic din înfăţişarea lui nu mai amintea de "prostălanul motolog din care putea orişicine să facă ce vrea".

În postul Paştelui, Trică devine maistru cojocar, iar Naţl maistru măcelar. Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte, în sfârşit, că este tatăl lui. În clipa aceea, Bandi "îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprind de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi îl muşcă în gâtlej".

Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu ochii închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând. Cu o impresionantă forţă a detaliului, autorul surprinde culoarea specifică a spaţiului social, politic, etic şi etnografic al satului ardelenesc, evidenţiind mentalitatea acestei lumi de meşteşugari şi negustori, care acţionează în spiritul unei morale în care coexistă adevărul, sinceritatea şi demnitatea. Slavici concepe personaje "tăcute, greu de urnit, încăpăţânaţi în prejudecăţile şi obiceiurile lor, la care gândirea colectivă e mai puternică decât cea individuală".

Personajele principale ale romanului sunt eroi cu o viaţă complexă, individualităţi puternice, înrădăcinate în concepţiile lor despre viaţă. Mara înfăţişează chipul comun al femeii mature de peste munţi, al văduvei întreprinzătoare şi aprige. Ea înţelege că singura cale de a răzbi şi a domina este puterea banului.

Zgârcenia, prezentă într-o formă incipientă în caracterul Marei apare ca rezultatul unei vieţi dure; ea fiind produsul mediului în care trăieşte. Suferind pentru că era dispreţuită de alţii pentru sărăcia ei, ea hotărăşte să-i sfideze pe cei bogaţi prin avuţie. Femeie intreprindă şi energică pricepută în afaceri, cu un deosebit simţ practic, Mara se aruncă în vâltoarea vieţii cu ambiţie şi hotărâre, cu responsabilitate faţă de viitorul copiilor ei, de care este întotdeauna mândră.

Prin caracterizare directă făcută de autor se conturează portretul fizic al cărei trăsături fizice le sugerează pe cele morale "Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt". Femeie aprigă, cu un dezvoltat simţ al demnităţii umane, mamă iubitoare, Mara are modele de viaţă pentru copii ei, pe fată vrea să o vadă preoteasă, iar pe Trică maistru cojocar. Fire energică şi ambiţioasă, Mara ascunde sub masca asprimii, o mare sensibilitate şi suferă de fiecare dată când copii ei trec prin dificultăţi, fiind întotdeauna de partea lor.

Când căsnicia Persidei este în declin, Mara este alături de ea, îi dă dreptate şi o ajută să treacă peste greutăţi. Înzestrată cu o mare putere de adaptare la orice situaţie, Mara nu este deznădăjduită când Persida fuge cu Naţl, socotind că fiica ei a procedat ca orice femeie care ascultă de glasul iubirii. Banii îi conferă demnitate şi respectul de sine şi Mara nu vrea să mai ajungă la starea de umilinţă pe care i-o dăduse sărăcia.

Calculată şi chibzuită, harnică şi inteligentă, cu o mare voinţă şi stăpânire de sine, Mara întruneşte toate virtuţile ce compun viziunea etică a lui Slavici. Întreaga acţiune a romanului construieşte, de fapt, destinul zbuciumat al Persidei şi ilustrează ideea că omul învinge în viaţă prin voinţă, luciditate, dragoste, prin devotament şi o mare stăpânire de sine "Dragostea Persidei e de un dramatism răscolitor". Portretul fizic şi moral reiese din impresia pe care o lasă asupra celor din jur "înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate acestea subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă, de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală", iar când trecu prin faţa măcelăriei lui Hubăr lăsă în urmă "o văpaie mistuitoare".

Ascultătoare şi blândă faţă de maica Aegidia, devotată şi respectuoasă faţă de mama ei, Persida trăieşte o viaţă liniştită, până în momentul când, de la fereastra mănăstirii, îl zăreşte pe Naţl, fiul măcelarului Hubăr. De acum pasiunea pentru Naţl îi va dirija întreaga sa viaţă, subliniind bogăţia şi măreţia sufletului ei. Trecând peste dorinţa mamei sale de a se căsători cu preotul Codreanu, aceasta îşi ascultă glasul inimii şi se căsătoreşte pe ascuns cu Naţl, convinsă că aceasta îi este menirea.

Întregul ei zbucium sufletesc, izvorăşte din respectarea valorilor morale impuse de tradiţie şi din sincera dragoste pentru Hubăr. Admirabilă şi devotată soţie Persida nu-l părăseşte pe Naţl atunci când acesta devine neglijent, beţiv şi brutal. Ca şi mama ei Persida este o femeie cu simţ practic, harnică şi ambiţioasă şi devine stăpâna casei.

Bunătatea şi blândeţea Persidei va învinge până la urmă brutalităţile lui Naţl, zgârcenia Marei şi orgoliul nemăsurat al familiei Hubăr. După naşterea copilului, soţul ei şi-a schimbat brusc comportarea faţă de Persida, Hubăr i-a cerut iertare pentru toate supărările pe care i le-a pricinuit, iar Mara acceptă să-şi boteze nepotul în religia lui Hubăr-Naţl. Persida este unul dintre cele mai strălucitoare personaje feminine din literatura română, înscriindu-se în aceeaşi tipologie umană cu Doamna T.

Din "Patul lui Procust" sau cu Otilia din "Enigma Otiliei", roman al lui G. Călinescu. Celelalte personaje sunt firav conturate raportându-se la destinul Persidei, şi evidenţiind nobleţea sufletească şi forţa personajului.

Ioan Slavici este un excelent portretist, reuşind ca prin sugestii şi detalii ale fizionomiei să sublinieze portretul moral al eroului. Teza lui morală este aceea că omul, prin calităţi precum inteligenţa, efortul constant, voinţa, echilibrul interior, perseverenţa în acţiune, respectarea triadei adevăr-bine-omenie poate modifica soarta în favoarea lui. Autorul nu este un descriptiv deoarece pune accentul pe acţiune, pe nararea faptelor şi a întâmplărilor.

Sobrietatea, claritatea, concizia şi oralitatea definesc stilul prozei lui Ioan Slavici, conferindu-i originalitate şi expresivitate. Interogaţiile şi exclamaţiile retorice, enumeraţia frecventă în structura frazei, inversiunile topice, folosirea unor sintagme lexicale preluate din limbajul popular dau strălucire poetică textului epic, argumentând originalitatea stilului. Romanul Mara reprezintă un moment de maturitate a romanului românesc, o etapă superioară faţă de "Ciocoii vechi şi noi", roman al lui Nicolae Filimon reprezentând romanul realist al perioadei interbelice.

Psalm ''Te dramuiesc in zgomot si-n tacere'' de Tudor Arghezi

  Date despre autor.Tudor Arghezi este un poet modernist,ca si Lucian Blaga si Ion Barbu,apartinand perioadei interbelice a literaturii.El revolutioneaza limbajul poetic al vremii sale in raport cu mijloacele de expresie traditionale,fiind de parere ca acesta are menirea de a-l face pe cititor sa simta ceea ce citeste,iar ''o idee sa nasca sute altele''.In 1927,publica volumul de debut,intitulat ''Cuvinte potrivite'';ulterior,apar volumele de poezii ''Flori de mucigai'',''Versuri de seara'',''Hore'',''Una suta una poeme'',''1907-Peizaje'',''Cantare omului'' etc.
  Aparitie.Exista 16 poeme intitulate ''Psalm'' si publicate in mai multe volume:''Cuvinte potrivite'',''Frunze'',''Poeme noi'',''Silabe'',''Noapte''.Poezia ''Te dramuiesc in zgomot si-n tacere'' este al saselea ''Psalm'' din cei noua existenti in volumul de debut.
  Surse de inspiratie.Pot fi identificate trei surse de inspiratie pentru Psalmii arghezieni:experienta personala a autorului(in perioada 1899-1905,Arghezi este monah la Cernica),cei 151 de Psalmi biblici,apartinand Noului Testament,atribuiti lui David,si lucrarea lui Dosoftei,''Psaltirea pre versuri tocmita''(1673),care ofera traducerea si versificarea inedita a imnurilor biblice.
  Incadrarea in specia literara.Psalmul este o specie a genului liric prin care poetul inalta un imn de factura religioasa divinitatii.
  Tematica.Ciclul arghezian al poeziilor intitulate''Psalm'' pune in lumina deschiderea filozofica a gandirii poetului,apartinand liricii gnoseologice(de cunoastere).Ideea centrala a ciclului este cautarea asidua a divinitatii;aventura cunoasterii are doua coordonate:una interioara,de coborare in sine,si una exterioara,de cautare a lui Dumnezeu in elementele lumii materiale inconjuratoare.
  Eul liric oscileaza intre doua tendinte contradictorii:''credinta'' si ''tagada'';in esenta,Arghezi implora forta divina sa i se reveleze,sub forma unui semn palpabil.El aduce drept exemplu revelatia posibila din Vechiul Testament:''Te-ai aratat adeseori fapturii/Si-ntotdeauna-n haine de-mparat''(Psalm VII) sau ''Cand magii au purces dupa o stea,/Tu le vorbeai si se putea[...]/Ingerii tai grijeau pe vremea ceea/Si pruncul si barbatul si femeia''(Psalm V).
  In lipsa unui semn divin,Arghezi isi doreste sa-l provoace adoptand doua atitudini: negarea Dumnezeirii(eul liric se proclama propriul sau Dumnezeu,fiind ''talhar de ceruri'' care infaptuieste pacate de neiertat) sau afirmarea si sfasierea sufleteasca datorata neputintei de a comunica(''Tare sunt singur,Doamne,si piezis'',''Te caut mut, te-nchipui, te gandesc'', '' Ruga mea e fara cuvinte'').Zbuciumul liric culmineaza cu o atitudine estetica in definirea Fortei Supreme:''Doamne,izvorul meu si cantecele mele/Nadejdea mea si truda mea''(Psalm VII) sau ''Esti visul meu din  toate cel frumos''(Psalm VI).
  ''Psalm(VI)-structura si semnificatii.Al saselea ''Psalm'' din volumul ''Cuvinte potrivite'',intitulat dupa primul vers ''Te dramuiesc in zgomot si-n tacere''este considerat matricea gandirii psalmodice argheziene.
  Cele patru catrene denota o atitudine de ezitare intre tendinte contrare:razvratire sau resemnare.Aceasta atitudine reiese si din prezenta perechilor antonimice:''zgomot''-''tacere'',''ucid''-''sa-ngenunchi'',''credinta''-''tagada'',''a fi''-''nu esti''.
  Metafora vanatorii ascunde aceeasi oscilatie intre a Il ucide pe Dumnezeu in suflet si a se resemna absentei materiale a Lui:''Si te pandesc in timp ca pe vanat''.''Soimul''(simbol al aspiratiei catre inaltimi,al idealului) si ''visul,din toate,cel frumos'' sunt intrupari metaforice ale Divinitatii.Interogatiile retorice(''esti soimul meu cel cautat?'',''Sa te ucid?'') sunt semne ale ezitarii,ale comunicarii cu sine in absenta Celui invocat.A ucide e echivalentul doborarii credintei din suflet(o idee preluata de la filosoful german Nietzsche,care afirma ca,in momentul in care intreaga omenire va renunta la credinta in Zeul suprem,Dumnezeu insusi va disparea de pe pamant,va fi ucis de muritori).
   Cautarea divinitatii e asidua (''Te caut darz''),dar ''fara de folos''.Cu toate acestea,versul ''si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada'' este o afirmare a puternicei credinte in Dumnezeu,care,desi provocat pentru a se arata,traieste in sufletul individului.Desi revelatia este inselatoare:''Pari cand a fi,pari cand ca nu mai esti''(''oglindirea unui drum de apa''este o metafora pentru imposibilitatea materializarii),cautarea nu inceteaza;ea se desfoara atat in contingent(''printre pesti''), cat si in transcendent(''in stele'').
  Verbul ''a intrezari'' denota incertitudinea,iar comparatia ''ca taurul salbatec cand se-adapa'' face referire la o epoca primordiala,in care animalul care simbolizeaza puterea are nevoie,intocmai ca eul liric,de apa(element vital),de cunoastere.
   Ultima strofa enunta,din nou,o provocare:''Singuri,acum,in marea ta poveste,/Raman cu tine sa ma mai masor''.''Marea poveste'' este o metafora care inglobeaza istoria credintei religioase,istoria omenirii;cei doi ''adversari'' isi masoara fortele,care sunt,de fapt,inegale,caci eul liric,chiar daca a lansat provocarea,afirma:''fara sa vreau sa ies biruitor'',constient fiind de conditia sa umana,limitata.Confruntarea se dovedeste a fi o dorinta asidua de cunoastere,nu o desfidare ce isi are originea in infatuare.In ultimul vers:''Vreau sa te pipai si sa urlu: <<Este>>'',eul liric repeta gestul biblicului Toma care isi exprima dorinta de a pipai ranile lui Iisus pentru a putea crede ca Acesta a inviat din morti.Este un impuls specific uman de a percepe doar prin intermediul simturilor ceea ce nu poate fi inteles.Eul liric doreste o dovada materiala a existentei lui Dumnezeu,chiar daca Acesta a fost primit anterior in suflet.
   Concluzie.Psalmii arghezieni,construiti pe baza a doua tendinte antagoniste,sintetizeaza nevoia omului de cunoastere,cautarea neintrerupta a idealului de perfectiune,intruchipat de Dumnezeu.

"Enigma Otiliei" de George Calinescu


        G. Calinescu (1899-1965) a fost Ganditorul deplin al spiritualitatii romanesti, iar geniul sau s-a manifestat in toate domeniile legate de arta cuvantului: istoria literaturii, critica li­terara, estetica, roman, poezie, teatru, publicistica.
         „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941) este o lucrare monumentala, viziune exhaustiva asupra evolutiei literaturii noastre, de la primele ei manifestari si pana la data aparitiei cartii; „Viata lui Mihai Eminescu" (1932) este o biografie literara si portret al geniului, alcatuita in cadente de poem epic; „Opera lui Mihai Eminescu" (1934-1936) este un studiu sistematic asupra operei eminesciene (incluzand si postumele). De asemenea, G. Calinescu a mai scris monografii inchinate unor scriitori romani (I. Creanga, V. Alecsandri, N. Filimon), studii de literatura universala, studii de estetica.
           Creatia literara a lui G. Calinescu include toate cele trei mari ramuri: poezia (volumele: „Poezii" - 1937 s\ „Lauda lucrurilor" - 1963), proza (romanele: „Cartea nuntii" - 1933, „Enigma Otiliei"  1938, „Bietul Ioanide" - 1953, „Scrinul negru" - 1960) si dramaturgia („Sun sau Calea netulburata" - 1943, „Ludovic al XlX-lea" - 1964).
        „Enigma Otiliei" este o mare panza rupta din viata, roman :adin incadrat in formula realismului clasic, cu accente romantice si chiar moderniste.
         Tema romanului o constituie soarta cuplului adamic, de inocenti (cum scria N. Balota), in interiorul unei lumi aflate in disolutie.
         Titlul initial al romanului a fost „Parintii Otiliei". Acesta ar fi sugerat felul in care personajele antrenate in actiune au grija de viitorul Otiliei.
         La sugestia editorului, titlul a devenit „Enigma Otiliei" formulare care reliefeaza misterul si ambiguitatea personajului central.
Sortita sa oscileze „intre da s nu, intre solar si mister, intre real si utopic [...] inscriindu-se simultan in eternul feminin si in clipa" (C.Ciopraga), Otilia ramane, pana la sfarsit, o fiinta enigmatica.
         Structura:
         Romanul este alcatuit din douazeci de capitole, numerotate cu cifre romane si fara titluri.
Actiunea incepe in iulie 1909 si se incheie dupa mai mult de zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumati in doar doua pagini).
          Cuvintele: „Aici nu sta nimeni" care incheie romanul constituie o repetare a cuvintelor pe care mos Costache le rostise la inceputul actiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care incepe opera) este reluata in final, cu deosebirea ca, acum, aspectul ei paraginit sugereaza moartea lucrurilor.
          Actiunea se desfasoara cronologic si cuprinde doua planuri:
  Drumul formarii ca intelectual a tanarului Felix Sima.
  Stradania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra in posesia averii (mostenirii) acestuia.
Ambele planuri au ca fundal viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. Universul operei:Actiunea incepe intr-o seara de vara (iulie 1909) cand tanarul Felix Sima soseste in Bucuresti, la ruda sa prin alianta. Costache Giurgiuveanu.
 Absolvent al Liceului Internat din Iasi, Felix (care ramasese orfan dupa ce-i murise si tatal), venise la tutorele sau necunoscut, intentionand sa urmeze Facultatea de Medicina.
 Primit in batrana casa din strada Antim, tanarul se integreaza vietii putin ciudate din acest spatiu, cunoscand intreaga familie si modul sau de viata. Alcatuita din doua ramuri, familia lui Costache este reprezentativa pentru burghezia bucuresteana a inceputului de secol: autorul descrie cadrul material al existentei (case, interioare), relatiile familiale si sociale, jocul de interese (care au ca mobil banii), infatisarea 
oamenilor, aspecte ale Bucurestiului de atu  nci. Toate aceste aspecte l-au
determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu sa considere ca romanul este "o fresca din viata burgheziei bucurestene".
 In familia lui Giurgiuveanu, pe treapta cea mai inalta a varstei se afla mos Costache, si sora sa Aglae Tulea. Cel dintai traieste in casa din strada Antim, alaturi de fiica sa vitrega - Otilia Marculescu (pe care o iubeste sincer) si pandit cu rautate, din curtea alaturata, de familia Aglaei.
 Rentier bogat, Costache intentioneaza sa-i faca o situatie Otiliei, infiind-o, dar teama de Aglae si propria avaritie il impiedica; in compensatie, decide sa-i lase fetei, o casa (ridicata, evident, cu cheltuieli cat mai mici). In acest scop, isi procura materiale ramase de la demolari pe care le depoziteaza in curte, apoi le muta in casa (punand in primejdie vechea cladire).
 Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie., prilej pentru familia Aglaei de a ocupa "militareste" casa, in asteptarea decesului.
 Batranul insa nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt episod "conjugal") recapatandu-si sanatatea, desi Stanica Ratiu (ginerele Aglaei) incearca sa-I sperie cu scopul de a afla unde-si tine banii.
 De familia lui Costache s-a atasat si Leonida Pascalopol,. mosier bogat si fin, indragostit de Otilia; de dragul acestui sentiment (pe jumatate patern, pe jumatate viril) si al serilor petrecute, la joc de carti, in casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol accepta prezenta intregului clan.
 Cealalta ramura a familiei este condusa ferm de Aglae (al carei sot - Simion Tulea - este un fel de "anexa" ciudata, prelungita in mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat); si, cum tatal era maniac (ii placea sa brodeze, inainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica (una dintre cele doua fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea consta doar in "obiectul" maniei: casatoria. Singura care "se salveaza" este Olimpia (casatorita cu Stanica), a carei placiditate va fi folosita, mai tarziu, ca pretext de divort.
 In aceasta lume a rautatii si a mizeriei sufletesti, infloreste iubirea dintre cei doi inocenti (Felix si Otilia). Studenti amandoi (el la Medicina, iar ea, la Conservator), tinerii traiesc o dragoste pura, umbrita doar de intrigile lui Stanica si de temerile Iui Felix.
 Din pacate, in curand, cuplul adamic va fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla, Costache este vizitat de Stanica Ratiu, care-i fura banii ascunsi sub saltea, provocand moartea batranului.
 Dupa o noapte casta (petrecuta in camera lui Felix), Otilia (a carei infiere nu fusese legalizata) pleaca impreuna cu Pascalopol.
 Din epilog aflam ca Felix a devenit un renumit profesor universitar si ca s-a casatorit in chip stralucit. Dupa razboi, revazandu-l pe Pascalopol, Felix este informat ca acesta se despartise de Otilia (din delicatete sufleteasca), dar ca ea ramasese o mare enigma.

luni, 24 octombrie 2011

"Lacustra" de George Bacovia


Date despre autor.George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii romane,apartinand perioadei interbelice.Originalitatea sa consta in impunerea unui nou univers de inspiratie,targul de provincie claustrant si in intensitatea obsesiva cu care traieste spaima de moarte si de dezintegrare a naturii.Volumele sale de versuri,''Plumb'',''Scantei galbene'',''Cu voi'',''Comedii in fond'',''Stante burgheze'',reprezinta variatiuni pe aceeasi tema a obsesiei.
   Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginatii;natura aduce cu sine permanent semnele trecerii in nefiinta.Toamna,perioada a anului predilect bacoviana,este dominata de o ploaie continua,egala,monotona si parca ancorata in vesnicie.''Infernul acvatic'' creat tinde sa inunde intreg universul ca in poezia ''Lacustra''.Semnele peisajului autumnal se identifica pregnant cu semnele mortii:iarba ''de plumb'',florile ''carbonizate'',parcul ''devastat'';anotimpul ''canta funerar...din instrumente jalnice de lemn''.
   Aparitie.Tema. Poezia ''Lacustra'' apare in volumul de debut,intitulat ''Plumb'',publicat in 1916,axându-se pe ideea centrala a conditiei nefericite a creatorului;poezia este o arta poetica in care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui autor ,despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale,intr-un limbaj literar care il particularizeaza.
   Semnificatia titlului.Titlul este un simbol care exprima corespondenta dintre un element al naturii-ploaia-apartinand planului exterior si starile sufletesti exprimate poetic.Sensul denotativ al substantivului ''lacustra''este acela de locuinta,iar in sens conotativ,titlul(ca si intreaga poezie) este expresia spaimei de umezeala,urmarindu-se gradat implicatiile ploii in planul psihic-uman.
   Structura si semnificatii.Constructia poeziei se bazeaza pe simetrie:prima strofa este reluata aproximativ identic la final,ca ultima strofa.Se creeaza astfel impresia de repetare ciclica a starii de dezolare in fata fenomenului de dezintegrare a naturii.Poezia are patru catrene organizate pe doua planuri:planul exterior(prima si ultima strofa) si planul interior,al subconstientului(strofele a doua si a treia) si trei parti.
   I.Strofa intai se deschide cu o referinta temporala ''De-atatea nopti aud plouând''.Adjectivul cu valoare de superlativ absolut ''atatea'',completat de verbul la modul gerunziu ''plouând'' marcheaza un timp nedefinit;parca eul liric a pierdut sirul noptilor de cand ploaia descompune materia.Versul urmator este unic prin valentele sufletesti pe care le degaja:''Aud materia  
plângând''.Personificata,forma materiala a lumii,inconstienta prin excelenta, ''plange'' fara a-si da seama ca va muri inecata in propriile sale lacrimi,ca va fi cauza propriei sale morti.
    Singuratatea,motiv specific bacovian,prezent si in arta poetica ''Plumb'',este mediul propice imaginilor halucinante,completate de caderea ploii,actualizata de prezentul verbului ''a auzi'' si prelungita prin gerunziul ''plouând''.Se recurge la o regresiune geologica spre era primitiva a oamenilor traitori in ''locuintele lacustre''.
  II.Daca in prima strofa predomina imaginea auditiva,trecerea in planul subconstientului se face pe baza senzatiilor tactile.Adverbul de mod ''parca'' este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior,real,verosimil-ireal,imaginar).Umezeala perpetua de afara se prelungeste in incapere si chiar si in sufletul mistuit de cosmaruri:''Tresar prin somn''. Valul care izbeste reprezinta pericolul care genereaza frica obsesiva de moarte prin inecare;el poate insa căpăta si accente sociale.
    ''Podul de la mal'' isi are punctul de plecare in realitate prin faptul ca el reprezinta unica legatura cu lumea exterioara a omului lacustru.Noapte insa,acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole.Eul liric, transmigrat in epoca primitiva,are aceleasi temeri existente atunci.In plus,''podul de la mal'',daca este tras,il desparte pe creator de societatea in care traieste.Cosmarul provine din faptul ca ar putea avea o legatura,chiar si efemera cu lumea exterioara .
    Istoria este vazuta ca ''un gol''imens tocmai pentru ca omul de azi are aceleasi temeri cu omul lacustru,fiind terorizat de apa care ii poate surpa locuinta si chiar intreg universul.Eul liric presimte sfarsitul care ar putea fi provocat de prabusirea ''pilotilor grei'',piloni care sunt singurele puncte de sprijin al casei.Rezistenta lor reprezinta unica sansa de supravietuire,sansa care se minimalizeaza cu fiecare picatura de ploaie căzută.
   III.Repetitia primei strofe in finalul poeziei exprima eterna reluare a cosmarului adus de ploaia interminabila.Prin gerunziile ''tresarind'' si ''asteptand'',agonia este prelungita,iar eul liric este surprins intr-o permanenta asteptare a mortii iminente, a dezagregarii universului in care se asociaza mitul potopului cu cel al apocalipsei.
   Elemente simboliste. Parcurgand lirica bacoviana,cititorul percepe poezia ca pe arta de a simti;este folosita sugestia care sa exprime cat mai fidel corespondenta dintre elementele naturii si starile sufletesti.Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile.Apar,in poezie,simboluri care admit o pluralitate de sensuri la descoperirea carora cititorul colaboreaza cu poetul(''lacustra'',''podul de la mal'',''val'',''gol istoric'').Sunt evidente simetria si repetitia care duc la accentuarea ideilor enuntate,dar si la crearea unei muzicalitati interioare a versului.
  Elemente de prozodie.Poezia este alcatuita din patru catrene,cu rima variabila,masura de 8-9 silabe ,ritm iambic.
  Concluzie. Creatia bacoviana ''Lacustra'' este cea mai evidenta expresie a spaimei de apa;criticul literar Dumitru Micu afirma ca Bacovia este ''cel mai mare poet al ploii si al ninsorii din literatura noastra'', iar lumea creata de el este ''un infern acvatic''.

duminică, 23 octombrie 2011

Atentie!

Se poate sa intalniti comentarii de doua ori insa tocmai de aceea sunt facute pe clase,deoarece in fiecare se adauga lucruri noi,daca sunteti in clasa a 9-a nu luati comentariul de clasa a 10-a!

"Cartea Nuntii" de George Calinescu





            Al doilea din cele patru romane scrise de G. Calinescu ( Cartea Nuntii 1933 , Enigma Otiliei 1938) , Enigma Otiliei de G. Calinescu este un roman de tip balzacian , cu elemente moderniste apartinand prozei interbelice. De asemenea este un roman social si citadin.
Proza relist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a IIa ( nonfocalizata). Viziunea "dindarat"presupune un narator obiectiv , detastat care nu se implica.Naratorul omniscient stie mai mult decat pesoanajele sale si omniprezent controleaza evolutia lor ca un regizor universal.
Naratorul nu este absent ci comunica prin postura de spectator si comentator al comediei umane.
Prin tema romanul este balzacian si citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului lovinescian. Fresca a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XXlea prezentata ( banul ca valoare intr-o societate degradata moral) imaginea societatii constituie fundalul pe care se proiecteaza formarea/maturizarea unui tanar care traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie. Roman al unei familii si istorie a unei mosteniri romanul este realist-balzacian prin motivul mostenirii si al paternitatii.
Titlul initial, Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana a paternitatii. Autorul schimba titltul din motive editoriale si deplaseaza accentul de la un aspect realist , traditonal, la tehnica moderna a reflectarii poliedrice prin care este realizat personajul Otilia.
Romanul alcătuit din douăzeci de capitole , este construit pe 2 planuri narative. Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care , ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia.Incipitiul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal(ïntr-o seara de la inceputul lui iulie 1909")si spatial (descrierea strazii Antim , a arhitecturii casei lui mos Costache , a interioarelor)Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog.Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din prespectiva lui Felix,intrusul/strainul din familia Giurgiuveanu, in moente diferite ale existentei sale ( adolescenta si aproximativ zece ani mai tarziu:"dupa razboi")
Expozitiunea este realizata in metoda realist-balzaciana:exacta a actiunii in timp si spatiu.
Patruns in locuinta, Felix il cunoaste pe unchiul sau, un omulet straniu, peveriosara Otilia si asista la o scena de familie : jocul de table.Naratorul ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a personajelor prezente in odaia inalta in care este introdus.Sunt realizate portretele ale personajelor , cu detalii vestimentare si fiziologice care sugereaza trasaturi de caracter.
Batranul avar , proprietar de imobile , restaurante , actiuni , nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica niciun proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui Clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui. Desi are o afectune sincera pentru fata , batranul amana infierea ei , de dragul banilor si din teama de Aglae . Ratiu urmareste sa parvina , vizeza averea clanului Ttulea , dar smlge banii lui mos costache. Personajul sustine in fond intriga romanului , ana la rezolvarea in deznodamant: Olimpia e parasita de Stanica , Aurica nu-si poate face o situatie , Felix o pierde pe Otilia.
Planul formarii tanraului Felix , student la medicina , urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau , in special iubirea adolescentina pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie , fiindca primeaza dorinta de a-si face o cariera . Otilia il iubeste pe Felix , dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopopl , barbat matur , care ii poate oferi intelegere si protectie. In epilog , aflam ca Pascalopol i-a redat cu generozitate libetatea de a-si trai tiniretea , iar Otilia a devenit sotia unui conte exotic cazand in platitudine. Ea ramane pentru Felix o imagine a eternului feminin , iar pentru Pascalopol o enigma.
Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesoriale : primul este iscat in jurul averii lui mos Costache, al doilea destrama familia Tulea ( interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascolopol pentru mana Otiliei.
Romanul realist plaseaza in context social personaje tipice: mos Costache-avarul iubitor de copii, Aglae-"baba absoluta fara cusu in rau:, Aurica - fata batrana , Simion-dementul senil , Titi-debil mintal , infantil si Sanica Ratiu-arivistul apatic, Otilia-cochetaFelix-ambitiosul,Pascolopol-aristocratul rafinat.
O trastura a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor . Mos Costache nu este un avar dezumanizat. El nu si-a pierdut instinctul de supravieturi(cheltuieste pentru propria santate) si nutreste o iubire paterna sincera pentru Otilia.Felix nu este ambitiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat dar hotarat sa-si faca o cariera.
Alt aspect modern ( naturalismul) este interesul pentru procesele psihice deviante , alienarea si senilitatea. Smion tulea reprezinta categoria estetica a uratului, grotescul . titi , fil retardat car se indreapta spre o copie a tatalui.aurica , fata batrana, invidioasa si rea , este o copie degradata a mamei , obsesia fiicei (casatoria) se asemeana cu obsesia mamei(mostenirea).
Portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul si refletarea poliedrica.Otilia este prezentata prin comportamentism ( fapte, gesturi,replici) fara a-i cunoaste Aceasta tehnica este dublata de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje creea ce confera ambiguitate personajului , "fe-fetita"  cuminte si iubitoare pentru mos Costache , fata exuberanta pentru Felix , capricioasa pentru Pascalopol , pentru Aglae o fata desteapta cu spirit practic , pentru Stanica , o rivala in casatorie pentru Aurica.