"Catre Galateea" de Nichita Stanescu

           Date despre autor.Nichita Stanescu apartine literaturiile romane postbelice,lirica sa incadrandu-se in curentul literar neomodernism(Generatia saizecista).El debuteaza in 1960,cu volumul de versuri "Sensul iubirii",urmat de "O viziune a sentimentelor","Dreptul la timp","11 Elegii","Alfa","Rosu vertical","Oul si sfera","Laus Ptolemaei","Necuvintele","In dulcele stil clasic","Opere imperfecte","Epica magna","Noduri si semne".
           Particularitati ale liricii stanesciene.In lirica sa,Nichita Stanescu aduce o noua viziune asupra cuvantului,alcatuind un "cosmos al vorbirii".Criticul literar Nicolae Manolescu afirma ca universul stanescian se bazeaza pe "o metafizica a concretului si o fizica a emotiilor",adica pe dematerializarea concretului si materializarea abstractului.De exemplu,iubirea,o notiune din sfera abstractului,devine "leoaica tanara",o reprezentare in lumea materiala,concreta.
           Structura ideatica a poeziei stanesciene este,de multe ori,discontinua,fiind acuzata de "ilogism"(Serban Cioculescu) tocmai pentru ca ea reflecta sinele,eul poetic,cel care se dezvaluie,incifrandu-se totodata,prin cuvinte.
           Aparitie.Poezia "Catre Galateea" apartine volumului de versuri "Dreptul la timp",publicat in 1965.
          Tema.In ceea ce priveste ideea ei centrala,aceasta admite doua perspective de interpretare:arta poetica ,in care este prezentat creatorul in raport cu opera sa si poezia de dragoste,un imn adresat persoanei iubite.
          Semnificatia titlului.Creatia lirica se fundamenteaza pe cunoscutul mit al lui Pygmalion,sculptorul care s-a indragostit de statuia de fildes pe care el insusi o crease si care intruchipa un personaj feminin,numit Galateea.Poezia stanesciana este conceputa ca un cantec de slava al iubirii si,implicit,al creatiei.
          Structura si semnificatii.Constructia poeziei este simetrica: fiecare dintre cele trei unitati strofice incepe cu verbul "stiu"(marca a prezentei eului liric in text,care subiectiveaza discursul) si se sfarseste cu laitmotivul nasterii ("naste-ma").
I.        Prima secventa lirica debuteaza cu o adresare directa catre creatie (persoana iubita).Eul liric,inzestrat cu puteri demiurgice,este capabil sa anticipeze atributele creatiei sale,enumerand atat elementele concrete ("miscarile,"sanul","mersul","inelul"),cat si abstractiunile ("timpurile","tacerile","melancolia","secunda").
          Dupa ce creatorul se declara atotcunoscator in ceea ce priveste universul creatiei sale,adreseaza ruga propriu-zisa: "si ma rog de tine/naste-ma";aceasta "noua nastere"este de fapt,o noua geneza a spiritului.Ea cea invocata,este implorata sa dea un nou sens vietii celui care,anterior,i-a dat viata.Gestul ingenuncherii pe pietre exprima un sacrificiu care intregeste ruga.
II.       Pentru creator,ea reprezinta universul,in infinitatea lui,pentru ca el stie tot ceea ce este "departe",nemaiexistand notiunea de "aproape".Daca in prima unitate strofica este descris cadrul particular,in cea de-a doua, iubita-creatie este idenficata intregului univers,prin generalizare.Ea inglobeaza totul,atat notiunile cunoscute ("dupa-amiaza"),cat si cele care nu s-au inventat ("dupa-orizontul","dincolo-de-marea").
           Revine ruga cu genunchiul pe "genunchiul pietrelor",simbolizand sacrificiul,suferinta,dar si tendinta de ancorare in materialitate.Pietrele sunt astfel personificate,imprumuta atributele umane,datorita comuniunii cu cel care se roaga.
III.      Discursul liric (monologul) continua cu aceasi atitudine demiurgica,atotstiutoare;ultima unitate strofica imbina particularul cu generalul,iubita-creatie devenind o reproducere a macrocosmosului in plan uman.Creatorul intuieste si anticipeaza tot ceea ce e legat de ea,intreaga-i existenta,"bataile inimii",dar si modul ei de a comunica,el cunoscand"sfarsitul cuvantului" pe care ea l-a inceput.
           Integrand planul exterior celui interior,elementele naturii "copacii" si "raurile",devin partile componente ale trupului ei( ale "vinelor",ale "sangelui"),proiectand-o in eternitate.
            Pietrele,altarul de rugaciune,devin "umbre de piatra ale genunchiului",insufletite fiind de ruga aprinsa si imprumutand insusirile creatorului.
            Repetarea  motivului "naste-ma" accentueaza dorinta acestuia puternica de a re-naste,de a trai prin si pentru opera sa.
            Ruga fierbinte care contine nucleul poeziei este generata de o situatie paradoxala:Demiurgul,cel care a creat,implora creatia sa sa-i dea viata.Este evidenta o comunicare puternica intre cei doi care devin o unitate indestructibila,completandu-se si renascandu-se unul pe celalalt la infinit.Poezia devine astfel un imn inchinat iubirii-cale de cunoaste-singura capabila sa proiecteze sufletele in eternitate.
            Consideratii stilistice.Desi textul nu respecta canoanele traditionale de versificatie,el se remarca printr-o muzicalitate deosebita a versurilor care urmaresc curgerea fluenta in eternitate.
            Nucleul sau este verbul cu valoare imperativa "naste-ma",care are rolul de laitmotiv.Monologul produs de imaginatia creatoare este sustinut prin figuri de stil inedite:metafore("Galateea","genunchiul pietrelor","copacii-umbre de lemn ale vinelor tale","raurile-miscatoare umbre ale sangelui tau","umbre de piatra" s.a),enumeratia si repetitia ("toate timpurile,toate miscarile,toate parfumurile...","si umbra,si tacerile,si sanul","naste-ma","stiu","pietrele"),epitetul ("miscatore umbre").
            Concluzie.Poezia "Catre Galateea"este o arta poetica in care Artistul elogiaza creatia,dar si iubirea,singurele care il pot proiecta in eternitate.

"Rondelul rozelor ce mor" de Alexandru Macedonski

         Date despre autor.Alexandru Macedonski apartine literaturii romane de la sfarsitu secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.Aceasta perioada literara are particularitatea ca se afla la interferenta curentelor literare.

         Dumitru Micu apreciaza ca in opera lui Macedonski "parnasianismul fuzioneaza cu romantismul,clasicismul,naturalismul,decadentismul,simbolismul".In timp ce Tudor Vianu il plaseaza pe Macedonski printre clasicii literaturii romane,caracterizandu-l ca fiind "unul dintre poetii care,pornind de la experientele fundamentale ale sufletului omenesc,au atins in cantecul lor armonia si plentitudinea,faurind modele durabile pentru intreaga creatie ulterioara",scriitorul este revendicat de ideologia altor curente literare.El este teoreticianul curentului innoitor numit simbolism,publicand articolele "Poezia viitorului"si"Simbolismul" pentru a-si arata adeziunea la noua grupare.Poezia sa insa,desi contine elemente simboliste,denota un limbaj mult prea explicit.Opera sa contine,de asemenea,elemente parnasiene,dar care nu pot fi detectate in stare pura.

          Universul poeziei sale contine urmatoarele volume:"Prima verba"(1872),"Poezii","Excelsior","Flori sacre","Poema rondelurilor".

          Poema rondelurilor.Rondelul este o poezie cu forma fixa alcatuita din 13 versuri,3 catrene si un vers liber,iar primele doua versuri sunt asemenatoare sau identice cu ultimele doua versuri ale strofei a doua,versul independent fiind reluarea primului vers.

          Macedonski preia structura rondelului din literatura franceza,compunand,intre 1916 si 1920,54 de astfel de poeme integrate volumului publicat postum,in 1927,intitulat "Poema rondelurilor".Volumul cuprinde cinci cicluri:"Rondelurile pribege","Rondelul celor patru vanturi","Rondelul rozelor","Rondelurile Senei","Rondelurile de portelan"si constituie opera sa de maturitate deplina,ilustrativa,in special,prin perfectiunea formala.

          Aparitie.Tema."Rondelul rozelor ce mor" este cel mai cunoscut poem incadrat in cel de-al treilea ciclu,fiind construit pe tema perisabilitatii.

          Structura si semnificatii.Poezia respecta structura rondelului,fiind alcatuita din trei strofe si un vers liber,imbinand rigoara parnasiana a perfectiunii normale cu fondul de idei bazat pe corespondenta de factura simbolista intre planul exterior si cel interior.

           Laitmotivul poeziei-rozele-simbolizeaza puritatea,frumusetea,gingasia naturii;acestuia i se alatura,de fiecare data,constructia atributiva "ce mor",care denota perisabilitatea lor,manifestata atat in plan exterior,"in gradini",cat si in cel interior:"si mor si-n mine".Prezenta pronumelui personal de persoana intai,marca gramaticala a eului lirc,interiorieaza mesajul poeziei si sugereaza,totodata,corespondenta dintre natura si sentimentele umane.Destinul individului este similar cu cel al rozelor,a caror atingere prezenta este pusa in antiteza cu trecutul lor,fapt care accentueaza starea de tristete care domina intreaga poezie:"S-au fost atat de viata pline".Ca si speranta efemera in eternitatea clipei,rozele mor,lasand in urma nostalgia poetica.

           Trecerea timpului este sugerata prin repetarea cuvantului "vremea";aceasta trecere implica moartea si jalea in momentul perceperii "fiorului"mortii.Jalea si fiorul anticipeaza destinul tragic al florilor din gradini.

           "Amurgu-ntristator"este un simbol al sfarsitului de viata,completat de "valmasaguri de suspine".Moartea,numita metaforic "marea noapte care vine",este intampinata cu resemnare de florile care "duioase-si pleaca fruntea lor".

            In aparenta,poezia descrie ofilirea rozelor in gradini;in esenta,insa,ea are implicatii existential-umane,referindu-se la perisabilitatea individului in lume,la destinul sau tragic si totusi acceptat cu resemnare,la moarte:"E vremea rozelor ce mor". 

            Starea de spleen,corespondentele,muzicalitatea versurilor realizata prin refren,prin rima imbratisata,masura de 8-9 silabe,sinestezia(imbinarea vizualului cu olfactivul prin prezenta "rozelor",dar si cu auditivul,prin "suspine")sunt elemente care se inscriu in estetica literara simbolista.

            Concluzie.Rondelurile macedonskiene constituie o lirica a originalitatii,care imbina armonios forma parnasiana cu fondul romantic sau simbolist.

"Luceafarul" de Mihai Eminescu

         Date despre autor.Mihai Eminescu este cel mai valoros poet roman,fiind denumit de critica literara"ultimul mare romantic universal".El apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane ,alaturi de Ion Creanga,Ion Luca Caragiale,Ioan Slavici.Creatia sa este vasta,cuprinzand cele trei genuri literare-liricul,epicul,dramaticul.Opera eminesciana in versuri reprezinta un univers al imaginarului cuprinzator si original,imbinand teme si motive romantice,de circulatie universala,cu elemente autohtone ale specificului national.Singurul volum de versuri publicat antum este intitulat "Poezii"(1883)si apare sub ingrijirea criticului literar Titu Maiorescu.
          Aparitie."Luceafarul" este o capodopera a creatiei romanesti si o sinteza a gandirii eminesciene.El apare in almanahul Societatii Academice "Romania Juna"din Viena,in aprilie 1883;in august 1883,este publicat in revista "Convorbiri literare" si inclus,ulterior,in volumul antum "Poezii".
          Geneza.Poemul a fost creat intre anii 1880 si 1882,cunoscand cinci variante;cea definitiva numara 98 de strofe si atinge perfectiunea formei si a fondului de idei.
           Principala sursa de inspiratie o constituie folclorul,Eminescu valorificand un basm popular romanesc cules din Oltenia de germanul Richard Kunisch si publicat la Berlin,in 1861.Acesta se intituleaza "Fata in gradina de aur" si se axeaza pe prezentarea povestii de iubire dintre o fiica de imparat si un zmeu;ea ii cere acestuia sa devina muritor,iar in timp ce el mergea la Creator pentru a cere sa-l dezlege de nemurire,fata fuge in lume cu un fiu de imparat,Florin.Zmeul se razbuna,pravalind o stanca peste cea care l-a tradat.Eminescu versifica acest basm,schimba finalul si accentueaza problematica omului de geniu.Intruparea zmeului(geniul) porneste de la un mit fundamental al spiritualitatii romanesti,mitul Zburatorului(personaj care inoculeaza tinerelor fete primii fiori ai iubirii).
             O alta sursa de importanta de inspiratie o constituie filozofia;conceptia lui Arthur Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu si omul comun,filozofia greaca(cerul si pamantul se afla la originea lumii,personajul mitologic Hyperion este fiul Cerului),filozofia indiana(sistemul gandirii cosmogoniei isi are originea in culegerea "Rig-Veda")sunt sintetizate si asimilate poetic.
             Tema.Unind elemente care apartin celor trei genuri literare:liric (intensitatea emotionala a sa),epic (aparitia formelor naratiunii),dramatic (conflict,dialoguri)ingloband,de asemenea,teme si motive din intreaga creatie eminesciana,poemul este,in esenta,o meditatie de natura filozofica asupra omului de geniu.
             De altfel,problematica geniului este filonul care sustine poemul,iar insemnarea eminesciana gasita pe unul dintre manuscrie lamureste conceptia poetului asupra destinului fiintei superioare:"In descrierea unui voiaj in tarile romane,germanul Kunisch povesteste legenda luceafarului.Aceasta e povestea,iar intelesul alegoric ce i-am dat-o este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii,pe de alta parte aici,pe pamant,nici e capabil a ferici pe cineva,nici capabil de-a fi fericit.El n-are moarte ,dar n-are nici noroc.Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric."
              Semnificatia titlului.In sens propriu,Luceafarul este numele popular dat planetei Venus si altor stele stralucitoare.In poezie,el devine un simbol al unicitatii si superioritatii,intruchipand geniul.
              Structura si semnificatii.Criticul literar Tudor Vianu identifica,in acest poem alegoric,trei niveluri existentiale:om comun,geniu,Demiurg,pe care le numeste "masti lirice" eminesciene(ipostaze ale eului liric).Muritorul,capabil de o iubire superficiala,este intruchipat de Catalin;omul superior care aspira spre absolut in ceea ce priveste iubirea si cunoasterea este Hyperion ("cel care merge deasupra");ipostaza demiurgica reprezinta perfectiunea,absolutul,eternitatea.
              Poemul are 392 de versuri grupate in 98 de catrene,care pot fi structurate in patru parti si doua planuri(terestru,uman si cosmic,universal).
I.            Prima parte debuteaza cu o formula specifia basmului ("A fost odata ca-n povesti"),care introduce cititorul in universul imaginatiei eminesciene."Odata" este o referinta asupra timpului neprecizat,iar "ca niciodata" inceputul prezentarii unei actiuni care nu s-a mai petrecut,care se remarca prin unicitate.Unica este si fata de imparat,caracterizata prin superlativul de factura populara "preafrumoasa";ea este "una la parinti","mandra-n toate cele",comparabila cu Fecioara si luna,ceea ce denota singularitatea ei in plan terestru.
              Aspiratia fetei depaseste sfera umanului,caci ea se indragosteste de o stea (reprezentantul lumii cosmice,al eternului aflat in antiteza cu perisabilul).Iubirea fiintei muritoare are o latura comuna si deriva din obisnuinta:"Il vede azi,il vede mani,/Astfel dorinta-i gata";idealul erotic al  Luceafarului nu se limiteaza la "dorinta",ci se contureaza treptat din nevoia de a cunoaste prin intermediul celui mai profund sentiment:"El iar,privind de saptamani,/Ii cade draga fata."
               Cadrul de desfasurare a povestii de iubire este unul romantic,imbinand elemente cosmice si terestre:steaua apare "sara",luminand " negrul castel"in care se afla fata.
                Cei doi indragostiti apartin unor lumi diferite.Luceafarul,care inglobeaza ratiunea deplina ("recile-i scantei") si iubirea absoluta ("o mreaja de vapaie")i se poate revela fetei doar in vis (motiv romantic) si prin oglinda,intr-o dubla reflectare.Precum Zburatorul din literatura populara,el o urmeaza pe fata in "odaie",provocandu-i primii fiori ai iubirii.
                 Ea ii adreseaza prima chemare,izvorata din dorinta de iubire,de implinire sufleteasca,pentru ca distanta imensa dintre ei provoaca suferinta fara margini("Oftand din greu suspina").Invocarea Luceafarului ("Cobori in jos,luceafar bland/Alunecand pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza") contine o dorinta puternica de a-l apropia pe acesta de spatiul ei familiar ("casa") si spiritual ("gand") pentru ca el simbolizeaza "lumina"(cunoasterea absoluta),aspiratia ei cea mai inalta.
                  Luceafarul se intrupeaza,mai intai,din cer si mare,precum Neptun,pare "un inger","un tanar voievod/Cu par de aur moale", ca o sinteza a doua lumi diferite:"Un mort frumos cu ochii vii."Exprimarea lui este sobra,rece,grava:"Din sfera mea,venii cu greu/Ca sa-ti urmez chemarea" si totusi incarcata de afectiune,numind-o pe fata "odorul meu nespus" si indemnand-o sa paraseasca lumea muritoare,in schimbul unui univers vast pe care ea sa-l stapaneasca ("palate de margean",lumea infinita a oceanului.).Refuzul fetei este categoric:"Dara pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata" si izvoraste din constientizarea incompatibilitatii dintre planuri:"Caci eu sunt vie,tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata".
                  Ce-a de-a doua chemare adresata de fata,identica structural cu prima,determina o noua intrupare a Luceafarului ,total diferita de cea dintai;el apare ca "un demon",nascut din soare si noapte;desi "vine trist si ganditor/Si palid e la fata",ochii sai "mari si minunati"sunt comparati cu "doua patimi fara sat/Si pline de-ntuneric",ceea ce simbolizeaza speranta vie in statornica iubirii,dar si dezamagirea produsa de primul refuz al fetei.Desi suferinta datorata neimplinirii sentimentului este resimtita organic de fata ("Ma dor de crudul tau amor/A pieptului meu coarde"),ea il refuza si de aceasta data,cerandu-i sacrificiul suprem in numele iubirii:"Fii muritor ca mine".
                   Iubirea Luceafarului depaseste sfera comunului si de aceea ,in numele ei,accepta conditia inferioara de muritor:"Da,ma voi naste din pacat,/Primind o alta lege,/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi sa ma dezlege."
II.               Partea a doua prezinta planul terestru;fata de imparat isi pierde caracterul de unicitate,devenind Catalina.Ea este,de data aceasta data,atrasa de iubirea comuna,specifica muritorilor,intruchipata de Catalin,"viclean copil de casa","baiat din flori si de pripas/Dar indraznet cu ochii".Portretul sau se afla in antiteza cu acela al Luceafarului ,construind fiind intr-un limbaj popular,familiar.
                   Desi fata pastreaza aspiratia catre planul superior ("O,de luceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte"),se lasa ispitita de vorbele pajului care ii arata "din bob in bob amorul".Daca Luceafarul ii oferea posibilitatea de a depasi conditia umana,prin eternizarea sentimentului iubirii,Catalin ii propune implinirea sufleteasca imediata,bazata pe compatibilitatea dintre ei:"Hai s-om fugi in lume".Ea realizeaza ca dorul de Luceafar a ramas doar la stadiul de nostalgie specific umana si ca o iubire in planul terestru ii poate aduce macar fericirea de o clipa.Catalin,"guraliv si de nimic",este solutia de compromis,care inlatura drama incompatibilitatii.
                  Propunerea lui de a fugi in lume rezolva atat neconcordanta de statut social dintre cei doi(fata de imparat,"baiat din flori"),cat si aspiratia ei mult prea inalta,oferindu-i posibilitatea implinirii sufletesti intr-o sfera limitata,supusa legilor sortii neiertatoare.
III.             Poemul continua cu o descriere unica in literatura universala:prezentarea spatiului infinit al macrocosmosului,unde se poate patrunde doar cu puterea gandului,locul in care timpul este masurat in viteza luminii(ca in poezia"La steaua").
                  Luceafarul intreprinde o calatorie catre inceputurile lumii pentru a adresa rugamintea sa Creatorului suprem(Demiurgul),anume schimbarea ordinii cosmice prin dezlegarea sa de nemurire.
                  Pastelul spatiului infinit este redat in limbaj metaforic:"Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele","a chaosului vai","Vedea ca-n ziua cea dentai,/Cum izvorau lumine".Timpul masurat dupa rotatia astrelor se identifica macrotimpului:"Si cai de mii de an treceau/In tot atatea clipe".Zborul sau este redat printr-o metafora de factura populara:"El zboara,gand purtat de dor,/Pan'piere totul,totul."
                  Luceafarul ajunge intr-un spatiu primordial,necunoscut muritorilor,care constituie insasi esenta nasterii universului:"Caci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste".
                 "Setea" care-l soarbe,"adancul" prefateaza confruntarea cu detinatorul adevarului suprem:Demiurgul.Luceafarul ii cere dezlegarea "de greul negrei vecinicii",de nemurire,in schimbul careia isi doreste "o alta soarte"(un destin care sa-l guverneze ca pe un om de rand):"Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire,/Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de iubire..."Cerinta lui este cel mai mare sacrificiu care poate fi facut in numele iubirii:renuntarea la viata vesnica,la unicitate,la o conditie privilegiata pentru iubirea de pe pamant,care dureaza doar o clipa datorita caracterului perisabil al fiintei umane.Moartea este numita metaforic"Sete de repaos",iar Luceafarul isi asuma disparitia sa pentru totdeauna in numele iubirii.
                  "Parintele"lumii il numeste Hyperion("cel care merge deasupra") dezvaluindu-i natura superioara.El nu-i poate indeplini rugamintea pentru ca disparitia Luceafarului de pe bolta cereasca inseamna schimbarea ordinii cosmice,revenirea la haosul primordial,moartea universului.El s-a nascut odata cu lumea si acest fapt nu se poate modifica.Dincolo de tesatura alegorica a acestei parti,intuim ca geniul este "condamnat"la nemurire,pe altarul careia sacrifica fericirea si iubirea.
                    Pentru a motiva refuzul de a-i indeplini rugamintea,Demiurgul reliefeaza caracterul perisabil al fiintei umane:"Dar piara oamenii cu toti,/S-ar naste iarasi oameni".Ei "dureaza-n vant/Deserte idealuri","au stele cu noroc"(sunt guvernati de soarta implacabila),pe cand geniul,fiinta superioara,nu este conditionata de nici un fel de limitare:"Noi nu avem nici timp,nici loc,/Si nu cunoastem moarte".Creatorul suprem il reinitiaza pe Hyperion,propunandu-i acceptarea conditiei sale privilegiate .El ii poate oferi orice:ratiunea suprema,statutul de stapan al universului terestru,calitatea de conducator,tot ceea ce se afla in concordanta cu superioritatea Luceafarului.
                    Ultimul argument al Demiurgului este si cel mai puternic,accentuand superficialitatea lumii terestre:"Si pentru cine vrei sa mori?/Intoarce-te,te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta".
IV.                Ultima parte revine simetric la prezentarea planurilor terestru si cosmic.Peisajul romantic ("sara-n asfintit","rasare luna") este animat de prezenta a doi tineri izolati in mijlocul naturii ocrotitoare ("Sub sirul lung de mandri tei/Sedeau doi tineri singurei").
                     Povestea de dragoste dintre Catalin si Catalina este plina de farmec,ei traind clipa fericirii si linistii sufletesti,umbrita doar de caracterul ei perisabil ("Caci esti iubirea mea dentai/Si visul meu din urma").Gesturile tandre,vorbele dulci,izolarea intr-un decor mirific par a proiecta momentul magic de iubire in eternitate;florile de tei ii acopera sugerand parca o comunitate a lor de dincolo de moarte.
                      Fata ,"imbatata de amor",adreseaza o ultima chemare Luceafarului,izvorata din dorinta de ocrotire;invocatia nu se mai petrece in vis si este schimbata fata de primele doua.Ea ii cere sa patunda "in codru si in gand" pentru ca astfel sa-i "lumineze" desttinul ("norocul").
                       Raspunsul Luceafarului dezvaluie constientizarea superioritatii sale si a imposibilitatii de a se implini prin iubire.Cea care,la inceput,era numita"odor nespus" si in numele careia era dispus sa faca sacrificiul suprem,devine"chip de lut",ceea ce arata apartenenta ei la o sfera inferioara,comuna.Ultima strofa este construita pe baza antitezei geniu-muritor:"Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,-/Ci eu in lumea ma simt/Nemuritor si rece".Existenta umana sta sub semnul "norocului"de-o clipa,geniul,desi isi asuma atributele eternitatii,este condamnat la singuratate.Atitudinea superiora,detasata deriva tocmai din dramatismul acester condamnari.
                         Concluzie."Dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera de amaraciune glaciala care se cheama <<Luceafarul>>"(Tudor Arghezi).
               
                 

"Ion" de Liviu Rebreanu

         Date despre autor si opera.Liviu Rebreanu,intemeietorul romanesc modern,se afirma literar in perioada interbelica.Debuteaza in 1912,cu volumul de nuvele intitulat "Framantari".Proza scurta contine adevarat nuclee epice pentru creatiile ample ulterioare:"Rafuiala","Prostii","Catastrofa","Itic Strul dezertor".Romanele sale au fost clasificate in trei categorii: sociale("Ion","Rascoala","Craisorul","Gorila"),psihologice ("Padurea spanzuratilor","Ciuleandra","Adam si Eva","Jar"),romanul politist "Amandoi".Ca dramaturg,scrie trei piese de teatru , "Cadrilul","Plicul","Apostolii".

         Aparitie.Romanul "Ion" apare in anul 1920;prima sa varianta insa dateaza din 1913 si fusese intitulata "Zestrea",constituind un proiect abandonat,dar reluat ulterior,in urma unei atente documentari.Imediat dupa publicarea lui,romanul se bucura de aprecierea criticii literare,in special pentru faptul ca reprezinta prima editie obiectiva din literatura romana,respectand principiul sincronismului,enuntat de Eugen Lovinescu.

         Geneza.La baza amplei creatii romanesti,se afla trei etape de viata,dar si o documentare atenta in ceea ce priveste problematica taranimii atat in literatura romana,cat si in cea universala.

         Punctul de pornire are un fundament puternic ancorat in realitate:un taran tanar,inteligent si harnic i se plange autorului de lipsa pamantului,observarea gestului impresionant al unui taran de a saruta pamantul,pataniile unei tinere,alungata si de tata,si de iubit.

         Continuand traditia creatiilor romanesti remarcabile (romanele"Ciocoii vechi si noi",de Nicolae Filimon,"Mara" de Ioan Slavici,"Ciclul Comanestenilor" de Duiliu Zamfirescu),Rebreanu preia din literatura universala formule literare consacrate: de la Zola,se inspira in ceea ce priveste notele naturaliste ale zugravirii personajului ( exagerarea trasaturilor realiste ale acestuia),formula realist-obiectiva in descrierea umanitatii este de inspiratie balzaciana,iar creatia lui Tolstoi reprezinta un model pentru zugravirea ciclica a vietii si pentru tehnica narativa a planurilor paralele.

          Specie literara.Opera literara "Ion" este un roman traditional,obiectiv,social,realist.Romanul este o specie a genului epic,de mare intindere,cu personaje numeroase,cu o actiune complexa,desfasurata pe mai multe planuri narative,cu un conflict puternic.

         Romanul de tip traditional are urmatoarele trasaturi:complexitatea actiunii si numarul mare de personaje,obiectivitatea (naratorul se limiteaza la prezentarea impartiala a evenimentelor,fara a se implica in actiune),omniscienta (perspectiva narativa de tip demiurgic,realizata prin utilizarea persoanei a treia),ubicuitatea (perspectiva narativa prin care se descriu realitati simultane),unicitatea perspectivei,preferinta pentru crearea de tipuri,caractere,previzibilitatea,istorismul(autorul ofera date exacte despre ansamblul existentei personajelor).Romanul contine,de asemenea,si elemente de modernitate,precum analizarea in detaliu a psihologiei personajului principal.

          Tema.Desi trateaza o tema deja abordata in literatura romana,anume problematica taranului roman dintr-o societate dominata de suprematia bunurilor materiale,romanul se remarca prin originalitate,depasind maniera samanatorista a prezentarii vietii rurale sub aspect idilic.

          Compozitie.Tehnici narative.Principala tehnica narativa pe care se bazeaza romanul este simetria compozitionala.Creatia are doua parti,"Glasul pamantului"si "Glasul iubirii",fiecare dintre ele fiind altcatuita din sase capitole,la final adaugandu-se capitolul-concluzie.Intreaga actiune se desfasoara intre doua coordonate precizate de titlurile capitolelor:"Inceputul" si "Sfarsitul".In debutul romanului se prezinta drumul care,din soseaua centrala,merge catre satul Pripas,pentru ca,la final,aceasta sa iasa din sat pentru a se reuni cu drumul principal.

          O alta tehnica narativa utilizata este cea a planurilor paralele sau intersectate;principalele planuri prezinta viata taranului roman de la inceputul secolului al XX-lea (destinul lui Ion) si existenta intelectualitatii rurale (reprezentata de familia invatatorului Herdelea).Prin intermediul tehnicii narative cinematografice,naratorul descrie minutios drumul,satul,ora;imaginile ample de perspectiva sunt ulterior particularizate,surprinzand,in detaliu,amanunte semnificative.Astfel,cititorul,introdus treptat in lumea fictiunii,ia cunostinta asupra datelor esentiale ale noului univers.

          Tehnica anticipatiei confera un caracter previzibil actiunii.Astfel,toponimele rau-prevestitoare de la inceputul romanului ("Rapele Dracului","Cismeaua mortului"),ca si conflictul de la hora intre Ion si George, anticipeaza rafuiala finala si sfarsitul dramatic al personajului.

          Constructia subiectului.Nucleul epic al romanului se regaseste in nuvela rebreniana "Rafuiala" in care Tanase Ursu,un taran foarte sarac,este omorat de catre flacaul voinic si bogat, pe nume Toma Lotru,pentru ca Rafila,desi s-a maritat cu acesta din urma,il iubeste in continuare pe Tanase.Nuvela schematizeaza conflictul erotic din romanul "Ion"

          Subiectul are o constructie sferica,bazata pe simetria inceput-final.Cele doua parti contin in titlu doua laturi complementare ale personalitatii eroului central (obsesia de a poseda cat mai mult pamant si iubirea,careia nu i se poate impotrivi decat aparent).

          Inceputul romanului are in centru metafora drumului;drumul face legatura dintre realitate si universul fictional.El este tanar,sprinten in cautarea destinatiei reprezentand primul "personaj" cu care cititorul ia contact:"drumul alb[...] urca intai anevoie pana ce isi face loc printre dealurile stramtorate,pe urma inainteaza vesel,neted[...],coteste brusc pe sub Rapele Dracului, ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline".La finalul romanului,acelasi drum este surprins la o alta varsta,in momentul iesirii din sat,"ca o panglica cenusie in amurgul racoros".

          Odata introdus in lumea fictiunii,cititorul este familiarizat cu cadrul desfasurarii actiunii prin descrierea detaliata a satului(cu ultie si case),dar fara personaje.Ca si marii romancieri ai literaturii universale,Rebreanu concentreaza intreaga colectivitate rurala intr-o singura locatie:curtea casei vaduvei lui Maxim Oprea,unde se desfasoara hora duminicala.Surpinderea cinematografica a lumii rurale contine observatie asupra conflictelor sociale din cadrul ei.Astfel,in timp ce tinerii joaca pe ritmul unei "Somesane" cantata de mai bine de un ceas,iar femeile si copii,privesc admirativ,barbatii instariti s-au retras intr-un loc mai ferit pentru a discuta despre "treburile obstei".Naratorul comenteaza impulsul lui Alexandru Glanetasu,un taran sarac si marginalizat de colectivitatea sateasca,de a discuta si el cu "bogatanii":"Pe de laturi,ca un caine la usa bucatariei,trage cu urechea Alexandru Glanetasu,dornic sa se amestece in vorba,sfiindu-se sa se vare intre bogatasi".Fiul sau insa,Ion,personajul central al cartii,va invinge temerile tatalui,provocand o drama de proportii epopeice.

           Intriga romanului este anticipata de confllictul de la hora intre Ion si George;cei doi tineri fac parte din clase sociale diferite:Ion este foarte sarac,dar harnic si priceput,George este cel mai instarit flacau din sat.Identificand saracia cu lipsa de demnitate si cu privarea de un statut social pe care este sigur ca il merita,Ion si-o doreste de sotie pe Ana,fata lui Vasile Baciu,promisa lui George.Disputa dintre cei doi este o infruntare intre doua orgolii puternice.

            La sugestia lui Titu Herdelea,Ion gaseste modalitatea de a-l "sili"pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie pe Ana,fapt care constituie intriga si concentreaza principalul conflict desfasurat pe doua coordonate: exterior(dintre Ion si viitorul socru) si interior (intre "glasul pamantului",si"glasul iubirii").

             Ion este un tanar istet si harnic, dar care sufera din pricina saraciei.Singura avere a familiei,cateva loturi de pamant care fusesera zestrea Zenobiei,au fost instrainate de tatal sau,un mare amator de rachiu.Ion muncea de dimineata pana seara pamantul ramas.Inca de copil,el paraseste scoala,chiar daca invatatorul Herdelea remarca istetimea lui,tocmai pentru ca dorea "sa fie vesnic infratit cu pamantul".Lucrand cu ravna,reuseste sa pastreze ceea ce le ramasese,fara a mai instraina mica lor avere,caci,comenteaza naratorul " unde punea el mana,punea si Dumnezeu mila.Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap."

             Singura solutie de a iesii din impasul saraciei si de a-si castiga locul privilegiat in cadrul colectivitatii este dobandirea pamantului, prin casatorie.Desi o iubeste pe Florica,cea mai frumoasa dar si cea mai saraca fata din sat o paraseste pentru Ana ,cea care "avea locuri si case si vite multe".Flacaul constata ca fericirea conjugala nu se poate cladii doar pe sentimentul iubirii:"Dragostea nu ajunge in viata...Dragostea e numai adaosul.Altceva trebuie sa fie temelia.Si-ndata ce zicea asa,se pomenea cu gandurile dupa Ana."

             La dorinta de a se remarca din punct de vedere social se adauga trasaturile sale de caracter:orgoliul,instinctul de a poseda cat mai mult pamant,dorinta de razbunare impotriva unei soarte nedrepte,naratorul mentionad toate aceste mobiluri psihologice:"Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil.Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie s-aiba pamant,trebuie.De atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama."

             La hora se infiripa gandul lui Ion de a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu prin casatorie cu fiica acestuia,Ana,ravnita de un flacau bogat pe nume George Bulbuc.Se contureaza astfel confilctul principal al romanului,intre Ion si Vasile Baciu,si unul dintre conflictele secundare,dintre Ion si George,caci dorinta flacaului urmarita atent,intr-o gradatie ascendenta,devine obsesie si se implineste cu ajutorul uneia dintre cele mai importante calitati ale personalitatii sale,anume perseverenta."Glasul iubirii" este astfel umbrit de "glasul pamantului" pentru ca Ion confunda nevoia de dragoste pentru o femeie cu patima mistuitoare a posesiunii.

             Dorinta lui patimasa,dusa pana la extrema,il dezumanizeaza,trasaturile sale isi pierd treptat umanitatea si calitatile(istetimea,perseverenta,taria de caracter,harnicia) degenereaza in defecte.

             Astfel,el poate fi incadrat in tipologia arivistului(ca si Dinu Paturica sau Julien Sorel).Stiind foarte bine ce isi doreste si primind sugestia lui Titu Herdelea asupra modalitatii de "a-l sili" pe Baciu sa i-o dea pe Ana de sotie,el obtine doar partial ce ravnea de atata timp,caci viitorul socru este precaut si nu ii ofera toate pamanturile drept zestre pentru fata.Intrucat Ion nu se multumeste cu nimic, se razbuna pe Ana,cea care,de la inceput joaca rolul victimei.

             Nunta lui Ion cu Ana reprezinta momentul in care ele doua "glasuri" se intalnesc;in sufletul flacaului se naste indoaiala izvorata dintr-un moment de slabiciune,realizand ca, impreuna cu pamanturle,trebuie sa o ia si pe fata urata de langa el,in timp ce Florica,"drusca intai", e mai frumoasa ca oricand.Gandul de a fugii cu aceasta din urma este dictat de sentimentele pentru ea,totusi ratiunea o cenzureaza imediat:"Si sa raman tot calic...pentru o muiere!...Apoi sa nu ma trazneasca Dumnezeu din senin?"

              Ajuns in posesia pamanturilor,atitudinea sa fata de cei din jur se schimba,devenind ostentativa:"De altfel si fata de sateni cauta sa isi arata greutatea pe care i-o dadea simtamantul bogatiei.Pe ulita umbla cu pasii mai mari si cu genunchii indoiti.Vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de pamant si avere."Ca o compensatie pentru suferinta acuta cauzata de saracie,el afiseaza cu mandrie noul statut social pe care crede ca il merita cu prisosinta.Faptul ca a primit ceea ce considera ca i se cuvine este,pentru el,implinirea unui act justitiar prin indreptarea unui destin care l-a nedreptatit.

              Punctul culminant al romanului si momentul in care cele doua "glasuri" se confunda este scena sarutarii pamantului.In constructia subiectului,ea reprezinta totodata o anticipare a finalului sau tragic,a contopirii cu pamantul care ii este atat de drag.El confunda glia,aflata in intregime in posesia lui,cu o persoana,cu o femeie iubita,care trebuie sa ii apartina in intregime:"Dorea sa simta lutul sub picioare,sa ii se agate de opinci,sa ii soarba mirosul,sa isi umple ochii de culoarea lui imbatatoare."Imposibilitatea implinirii erotice alaturi de Florica genereaza o pasiune imensa si nefireasca pentru ceea ce si-a dorit de mic;obsesia pamantului substituie nevoia de afectiune:"Mirosul acru,proaspat si roditor ii aprindea sangele[...],lua in mana un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata.Gestul de a saruta pamantul este o manifestare anormala,personalitatea sa depasind sfera realismului,fiind incadrata naturalismului:"Apoi incet,cucernic fara sa isi dea seama,se lasa in genunchi,isi cobora fruntea si isi lipi buzele de pamantul ud.Si-n sarutarea aceasta grabita simtii un fior rece,ametitor."Infratirea cu lutul ii confera statutul absolut,prin implinirea unei obsesii mistuitoare;personajul capata astfel dimensiuni epopeice:"Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit,in lupte grele,o ceata de balauri ingrozitori[...].Si pamantul parca se clatina,si inchina in fata lui."

              Epuizand energia erotica in implinirea patimei pentru pamant o trateaza pe Ana ca pe un obiect,un mijoc de a obtine ce si-a dorit intotdeauna.Destinul ei nefericit devine tragic dupa casatorie.De mica,a ramas orfana de mama,fiind singurul copil a lui Vasile Baciu care a supravietuit.Desi tatal se ingrijeste de ea, nu este capabil sa ii ofere afectiunea de care are nevoie.Ion i se pare a fi o compensatie pentru ceea ce i-a lipsit,simtindu-se magulita de atentia acestuia dar nebanuind adevarata lui natura.Casatoria care,la inceput i se parea a fi o binecuvantare devine un prilej de dezamagire.Nici atunci cand naste un copil nu obtine de la Ion afectiunea dorita ,pentru ca acesta nu simte decat mila si repulsie pentru ea.

               Romanul este si din acest punct de vedere naturalist,prezentand semne de violenta conjugala,dar si supradimensionand destine fara salvare.Sinuciderea Anei este anticipata de observatii minutioase asupra mortii carciumarului Avrum,si a cele lui Dumitru Moarcas,la care femeia este martora.Ea gaseste in sinucidere o salvare in cercul vicios al propriului destin,Dupa moartea sotiei,Ion este preocupat de pastrarea averii pe care o obtinuse cu greu de la socrul sau,care,la randul lui,devenise bogat datorita zestrei obtinute prin casatorie;spre deosebire de ginerele sau insa, el isi iubeste consoarta care intruchipa averea,fiind un parvenit care nu depaseste sfera umanului.Ion isi da seama ca singurul mijloc de a pastra averea este copilul Petrisor,dar acesta moare,si dupa indelungi dispute,pamantul ramane totusi in administrarea tatalui,dar, in caz de deces ramane Bisericii.

                Imediat ce isi satisface dorinta patimasa de posesie,Ion realizeaza ca ea nu poate substituii iubirea adevarata,ajungand prea tarziu la o remarca plina de intelepciune:"Ce folos de pamanturi,daca cine tie drag pe lume nu-i al tau!".Florica,fata pe care o iubeste in continuare,se casatorise cu George Bulbuc,al carui orgoliu de a face pe Ion sa sufere este pe deplin satisfacut.Dar tocmai pentru ca si din punct de vedere erotic Ion manifesta aceasi dorinta puternica,el se intalneste pe ascuns cu aceasta.Pedeapsa pentru tot raul produs celor din jur nu poate fi decat una capitala:George il rapune cu cateva lovituri de sapa sub ferestrele Floricai.

              Drama mortii sale premature este sporita si de afirmatia medicului si care constata decesul:"A fost un om ca otelul!...Putea sa traiasca 100 de ani!";apoi "Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag" (anormal de drag).

              In pararel cu planul care urmareste destinul tragic al lui Ion,naratorul prezinta viata intelectualitatii rurale reprezentate de preotul Ioan Belciug si de familia invatatorului Zaharia Herdelea;cei doi sunt exponentii a doua institutii foarte respectate in cadrul colectivitatii,dar nu ezita sa isi dispute suprematia,prestigiu,asupra taranilor.Desi sunt vechi prieteni,preotul si invatatorul ajung dusmani de moarte,isi fac reprosuri si se ameninta pentru ca, spre finalul romanului,sa se impace din nou.

              Si in cazul intelectualilor de la sate,casatoria este privita ca fiind o afacere in care priveaza zestrea.Fata cea mare a lui Herdelea,desi este indragostita de Aurel Ungureanu,se marita cu George Pintea pentru ca acesta nu pretinde zestre.Protestul ei inital se transforma in resemnare alaturi de viitorul preot;ea reface destinul mamei sale,intr-un alt timp,ca si Ghighi,sora mai mica,cea care se marita cu Zagreanu,noul invatator din Pripas.

              Criticul literar Alexandru Piru afirma ca Titu Herdelea intruchipeaza " propriul roman al tineretii" lui Rebreanu.Este un tanar cu inclinatii artistice si fire boema,aflat intr-o permanenta cautare a sinelui.Il admira pe Ion pentru perseverenta sa si,si-ar dori el insusi sa fie perseverent.Neputand gasii implinirea nici e plan afectiv nici pe plan social,el hotaraste sa treaca Muntii Carpati,parasind Transilvania.In romanul "Ion" el face legatura intre cele doua planuri principale,pentru ca in "Rascoala", tot el sa joace rolul martorului la revolta colectiva generata de dorinta taranilor de a avea pamant.

               Ampla creatie romanesca prezinta un intreg univers,dominat de iubire si patima,dezvoltand energii umane surprinse in diferite ipostaze,conturand o fresca sociala a inceputului de secol al XX-lea.Finalul sau sintetizeaza meditativ dramele individuale prezentate de-a lungul subiectului:"Satul a ramas inapoi acelasi,parca nimic nu s-ar fi schimbat.Cativa oameni s-au stins,altii le-au luat locul.Peste zvarcoririle vietii vremea vine nepasatoare,stergand toate urmele.Suferintele,patimile,nazuintele,mari sau mici,se pierd intr-o taina dureros de necuprinsa, ca niste tremurari plapande intr-un uragan urias".Cazul particular,reliefat prin prezentarea destinelor individuale,se contopeste cu generalul,intocmai cum drumul iese din sat si "se pierde in soseaua mare si fara inceput....".

"Mama" de Nicolae Labis

        "N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune

         Un om ce de pe-acasa a venit

         Cum c-a-nflorit la noi malinul

         Si c-ai albit,mamuca,ai albit.

         

         Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava

         Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti,

         Cand din scrisori eu vad precum matale

         Din zi in zi mereu intineresti."

            Poezia "Mama" a fost inclusa in volumul de debut al poetului"Nicolae Labis (1935-1956),"Primele iubiri"-a aparut in 1956-care constituie o adevarata autobiografie lirica.

            Fiind o creatie lirica,gandurile si sentimentele poetului sunt exprimate in mod direct,prin intermediul eului liric- vocea poetului.De aceea se intalnesc pronume la persoana I si verbe la persoanele I si a II-a.

            Titlul poeziei,exprimat printr-un substantiv articulat cu articolul hotarat,care are rolul de a particulariza,anunta esenta continutului de idei,gandurile pentru mama sa.

             Structura,semnificatii,limbaj artistic.Desi este conceputa ca o scrisoare adresata mamei,poezia este,de fapt,un discurs liric,ce concetreaza expresia vibranta a dragostei poetului pentru mama sa.

             In aceasta creatie lirica,structurata in doua catrene,este evocat chipul mamei,prin doua modalitati artistice diferite:in prima strofa prin relatarile unui"om ce de pe-acasa a venit",iar in strofa a doua prin scrisorile primite de la ea.

             In strofa intai este evidentiat dorul de casa al poetului.Puternica legatura sufleteasca dintre eul liric si locurile natale este redata prin adverbul"acasa",pronumele personal "la noi" si prin substantivul "malinul"(liliac),care poate sugera peisajul copilariei.

             Sufletul poetului este marcat de tristetea despartirii,de multa vreme,de locurile atat de dragi-"N-am mai trecut de mult prin sat".Trecerea timpului este sugerata si indirect,prin repetitia verbului "ai albit",iar substantivul in vocativ, "mamuca",accentueaza puternicul atasament,dragostea filiala si respectul pentru masa sa.

             In strofa a doua  ,poetul isi exprima nedumerirea-"Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti"-cauzata de contradictia dintre vestile primite de la "alt om",ca mama "a stat la pat,bolnava"si scrisorile ei,care dovedeau multumire si tinerete sufleteasca-"Cand din scrisori eu vad precum matale/Din zi in zi mereu intineresti".Adverbul "mereu",asociat su sintagma "din zi in zi" accentueaza valoarea verbului "intineresti",sugerand dragostea materna,plina de grija pentru fiul ei,pe care nu vrea sa-l intristeze cu problemele ei de sanatate ori cu varsta care inainteaza nemilos.Scrisorile mamei sunt pline de optimism,deoarece ea doreste ca fiul s-o stie tanara si fericita.

              Prozodia.Poezia are o singura rima incrucisata,iar masura versurilor,inegale ca lungime,variaza intre 9 si 11 silabe.

              Poezia "Mama" de Nicolae Labis este o creatie lirica de mare sensibilitate,sentimentul dragostei dintre mama si fiu este emotionant prin faptul ca,desi viata este trecatoare,relatia spirituala dintre ei apartine vesniciei.

            

"O,ramai..." de Mihai Eminescu

"O,ramai,ramai la mine,                                       Si privind in luna plina

Te iubesc atat de mult!                                         La vapaia de pe lacuri,

Ale tale doruri toate                                             Anii tai se par ca clipe,

Numai eu stiu sa le-ascult;                                    Clipe dulci se par ca veacuri.

In al umbrei intuneric                                            Astfel zise lin padurea,

Te asaman unui print,                                            Bolti asupra-mi clatinand;

Ce se uit-adanc in ape                                          Suieram l-a ei chemare

Cu ochi negri si cuminti;                                        S-am iesit in camp razand.

Si prin vuietul de valuri,                                        Astazi chiar de m-as intoarce

Prin miscarea naltei ierbi,                                      A-ntelege n-o mai pot...

Eu te fac s-auzi in taina                                         Unde esti,copilarie,

Mersul cardului de cerbi;                                      Cu padurea ta cu tot?"

Eu te vad rapit de farmec

Cum ingani cu glas domol,

In a apei stralucire

Intinzand piciorul gol

    

        Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889),cel mai mare poet"pe care l-a ivit si-l va ivi,vreodata,poate,pamantul romanesc"(G.Calinescu),a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii,cu elementele terestre-padurea,izvorul,lacul-si cosmice-luna,stelele,cerul.

         Creatie a maturitatii artistice a lui Mihai Eminescu,poezia "O,ramai..."este o confesiune lirica,o elegie filozofica si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 februarie 1879.

         Ipotesti,locul mirific al copilariei,l-a dezmierdat si l-a fermecat pentru eternitate cu soapta padurilor si susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al universului eminescian,luna.Aceasta perioada o evoca Eminescu mai tarziu cu nostalgie si regret:

              "Fiind baiet paduri cutreieram

               Si ma culcam ades langa izvor,"

                                               ("Fiind baiet paduri cutreieram")

         Elegia este specia genului liric,in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica,de nostalgie,de regret,intr-o gama ascendenta,mergand de la melancolie la nefericire.

          Titlul "O,ramai..." este alcatuit dintr-o interjectie si un verb la imperativ si exprima nostalgia eului liric pentru perioada minunata a copilariei,pentru condrii si izvoarele care i-au incantat cei mai frumosi ani ai vietii.Eul liric este tanguitor in invocarea copilariei si a naturii,pe care le implora sa ramana pururi in sufletul sau atat de insetat de natura purificatoare si de candoarea varstei de aur a oricarui om.

          Structura,semnificatii,limbaj artistic.Poezia este alcatuita din sapte catrene(strofe de cate patru versuri),dispuse in doua secvente lirice: prima este un monolog imaginar al padurii,prin care aceasta exprima starile si sentimentele pentru poetul-copil,iar a doua secventa corespunde ultimelor doua strofe si evoca nostalgic varsta minunata a copilariei,din perspectiva maturitatii incarcate de dezamagire si tristete profunda.Poezia marcheaza planurile temporale trecut-prezent simbolizand starile interioare ale poetului,acelea de fericire-nefericire.Astfel spus,ideea de timp la Eminescu semnifica aici antiteza dintre trecut-prezent care corespunde antitezei dintre extaz-durere sufleteasca.

          Secventa intai este conceputa ca un monolog imaginar al padurii personificate,care isi exprima sentimentele de dragoste fata de poetul ce fusese candva copil.

          In prima strofa,padurea-umanizata-tanjeste dupa marturisirile pe care i le facea baiatul demult,relatia lor fiind una de prietenie sincera.Tonul tanguitor al padurii este dat de interjectia afectiva si de verbul la imperativ,repetat chiar in primul vers al poeziei:"O,ramai,ramai la mine".Ca in orice poezie lirica,dragostea padurii este exprimata in mod direct,declarativ:''Te iubesc atat de mult!".Poetul imagineaza trairea nostalgica a padurii,motivata de absenta copilului care,candva,ii destainuie toate "dorurile" si gandurile cele mai intime,pe care numai ea stia sa le asculte.

          Strofa a doua contureaza un scurt portret sugestiv al copilului,care era asemeni unui print cu "ochi negri si cuminti",stand ganditor la umbra copacilor,cu privirile pierdute in adancul apelor,atitudine ilustrata printr-un epitet dublu.

          Strofele a treia si a patra aduna la un loc toate amintirile padurii despre tainele pe care i le-a descifrat copilului,ascestea fiind si primele perceptii despre lume si viata ale poetului.Rolul padurii este esential in ceea ce priveste primul contact al baiatului cu lumea inconjuratoare si este evidentiat de pronumele la persoana I,"eu":"Numai eu stiu sa le-ascult/[...]Eu te fac s-auzi in taina/[...]Eu te vad rapit de farmec".Padurea este cea care i-a dezvaluit pentru prima oara tainele prin care copilul putea observa"miscarea naltei ierbi" ori putea auzi de departe venirea "cardului de cerbi".El reactioneaza emotionat la misterele destainuite de padure,este "rapit de farmec" si ingana fericit murmurul apelor de izvor,fiind vrajit de stralucirea acestora.

          Strofa a cincea introduce in poezie astrul care stapaneste intreaga fire,luna,oglindindu-se in lacurile din imprejurimi.In lirica eminesciana,luna este astru tutelar si martor permanent al tuturor intamplarilor de pe pamant.Ultimele doua versuri ale aceste strofe ilustreaza conceptia lui Eminescu despre trecerea timpului:"Anii tai se pare ca clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri."Perioada fericita a copilariei s-a scurs repede si ireversibil,anii petrecuti in mijlocul naturii ocrotitoare au trecut ca niste clipe,dar fericirea traita atunci este pururi inradacinata in sufletul poetului,clipele dulci de altadata au capatat valoare de veacuri.In aceasta poezie,padurea nu este un personaj,deoarece ea sugereaza eul liric interior,sentimentele de nostalgie si regret pentru scurgerea ireversibila a timpului.

           Secventa a doua este alcatuita din ultimele doua strofe ale poeziei.

           In penultima strofa,Eminescu explica sugestiv faptul ca vocea padurii umanizate este,in realitate,vocea interioara a eului liric.Monologul rostit de padure este pus intre ghilimele,deoarece el reprezinta gandurile cele mai intime ale eului liric, care este inca emotionat de varsta fericita a copilariei petrecute in mijlocul naturii.Eminescu se afla intr-o comunitate deplina cu padurea si izvoarele care i-au ocrotit copilaria si care i-au descifrat primele taine ale vietii.Poetul imagineaza monologul,deoarece este sigur ca si padurii ii este dor de el,la fel cum emotia si dragostea lui pentru natura din copilarie sunt profunde si vesnice:"Astfel zise lin padurea,/[...]Suieram l-a ei chemare".

            Ultima strofa a poeziei are o profunda incarcatura filozofica privind scurgerea ireversibila a timpului(curgerea timpului intr-un singur sens),de care poetul este constient se de aceea tristetea si nostalgia sunt profunde si foarte sugestive:"Astazi chiar de m-as intoarce/A-ntelege n-o mai pot...".Interogatia retorica in ultimele doua versuri exprima regretul eului liric pentru trecerea implacabila a timpului fericirii,sugerand amaraciunea prezentului.Versurile constituie un adevarat strigat sfasietor al eului poetic pentru neputinta,imposibilitatea de a mai trai si simti bucuria copilariei petrecute in mijlocul naturii:"Unde esti,copilarie,/Cu padurea ta cu tot?".Eul liric parcurge-asadar-o gama larga de sentimente,de la bucurie la tristete,de la fericire la nefericire,stari de corepunzatoare celor doua valori ale timpului trecut-prezent.

           Prozodia.Ritmul  este trohaic,masura versului este de 7-8 silabe,fiind o singura rima incrucisata.

           Poezia "O,ramai..."de Mihai Eminescu exprima direct sentimentele de nostalgie,tristete si durere pe care poetul le simte profund,jinduind dupa fericirea traita in anii copilariei petrecute in mijlocul naturii.Poezia are si accente meditative,filozofice privind scurgerea ireversibila a timpului si de aceea este o elegie.

"La mijloc de codru..." de Mihai Eminescu

"La mijloc de codru des                                    In adancu-i se patrunde

Toate pasarile ies,                                             Si de luna si de soare

Din huceag de alunis                                         Si de pasari calatoare,

La voiosul luminis,                                            Si de luna si de stele

Luminis de langa balta,                                     Si de zbor de randunele 

Care-n trestia inalta                                          Si de chipul dragei mele."

Leganandu-se din unde,

       Interesul lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889) pentru creatia populara se manifesta inca din primii ani de viata petrecuti la Ipotesti,cand "baiat fiind,paduri cutreieram", poetul insusi fiind un pasionat culegator de folclor.Peregrinarile prin tara cu trupa de actori,din Moldova in Transilvania,pana la Blaj,ii satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade,legende,doine.Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme,motive,personaje mitologice,mituri populare,limbaj,innobilandu-le cu idei filozofice,imbogatindu-le cu noi semnificatii:"Calin (file din poveste)","Ce te legeni...","Somnoroase pasarele","La mijloc de codru...","Revedere",basmul "Fat-Frumos din lacrima" si bineinteles capodopera sa, "Luceafarul".

        Creatie a maturitatii artistice ,poezia "La mijloc de codru..." este o confesiune lirica,o elegie populara,pe care Eminescu a innobilat-o cu profunde idei filozofice,fiind publicata in primul volum de "Poezii",editat de Titu Maiorescu",in 1883.

        Poezia "La mijloc de codru..."este o creatie lirica,deoarece Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de admiratie si incantare fata de frumusetile plaiurilor natale,in stilul poeziei populare.Poetul compune un tablou al naturii nu atat prin descrierea peisajului,ci prin reliefarea elementelor care alcatuiesc un spatiu al trairii,al simtirii naturii,stari reflectate si in sufletul poetului.

         Titlul "La mijloc de codru..." explica succint natura tipic eminesciana,alcatuita din elementele planului terestru si ale planului cosmic,imbinate intr-o desavarsita armonizare cu sentimentul de admiratie a eului liric pentru perfectiunea acesteia.

         Structura,semnificatii,limbaj artistic. Poezia "La mijloc de codru..." de Mihai Eminescu este alcatuita din treisprezece versuri,nestructurate in strofe.Inceputul poeziei reia titlul,la care poetul adauga un epitet pentru a ilustra bogatia si profunzimile naturii:"La mijloc de codru des".Padurea este animata de pasarelele care zboara prin crangul ( huceagul) de alunis,miscare exprimata printr-o imagine motorie:"Toate pasarile ies,/Din huceag de alunis/La voiosul luminis".Sentimentele de bucurie si extaz ale eului liric sunt sugerate de epitetul in inversiune personificator "voiosul luminis",aflat in mijlocul codrului des si ilustrat printr-o imagine vizuala sugestiva.

         Imaginea centrala a textului poetic este apa-oglinda,exprimata prin "balta" in care se reflecta intreg cadrul natural,terestru si cosmic,construit prin enumerarea motivelor literare reprezentative:luminisul,trestia,luna,soarele,pasarile calatoare,stelele,randunelele.Oglindirea in apa baltii a chipului iubitei sugereaza ideea ca natura este un spatiu de reflectie,de meditatie pentru poet.Figura de stil prin care se ilustreaza armonia si vesnicia naturii este enumeratia elementelor terestre-"codru","pasarile","alunis","luminis","balta","trestia","pasari calatoare","randunele"-si a elementelor cosmice-"luna","soare","stele",cu ajutorul conjunctiei "si"."Si de luna si de soare/Si de pasari calatoare,/Si de luna si de stele/Si de zbor de randunele."Rolul conjunctiei "si" este acela de a accentua unitatea perfecta a universului,ilustrata prin imbinarea armonioasa a planului terestru cu cel cosmic.Codrul eminescian este,in toata creatia lirica a poetului,un simbol al statorniciei si al vesniciei universului,ca si astrii de pe cer.

          Ultimul vers al poeziei exprima sentimentul de iubire,care s-ar putea manifesta in mijlocul codrului.Poetul imagineaza"chipul dragei mele"oglindit in apa baltii,ca sugestie a dorintei eului liric de a-si implini iubirea.

           Prozodia.In poezia "La mijloc de codru...",ritmul este iambic,masura versurilor este de 7-8 silabe.Rima este imperecheata si este surprinzatoare prin potrivirea cuvintelor ce reprezinta o gama variata de parti de vorbire: verb cu adjectiv-"des/ies";substantiv cu adjectiv-"balta/inalta";substantiv cu verb-"unde/patrunde'' ori substantiv cu pronume-"randunelele/mele".

          Poezia ''La mijloc de codru..." este o creatie poetica sau lirica,intrucat Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de dragoste si admiratie pentru frumusetea naturii,imagine construita prin elemente terestre si cosmice sugestive care se imbina intr-o perfecta armonie cu eul liric.

''Ce te legeni..." de Mihai Eminescu

"-Ce te legeni,codrule,                                     Peste varf de ramurele

Fara ploaie,fara vant,                                       Trec in stoluri randunele,

Cu crengile la pamant?                                     Ducand gandurile mele

-De ce nu m-as legana                                     Si norocul meu cu ele.

Daca trece vremea mea!                                  Si se duc pe rand,pe rand,

Ziua scade,noaptea creste                                Zarea lumii-ntunecand,

Si frunzisul mi-l rareste.                                    Si se duc ca clipele,

Bate vantul frunza-n dunga-                              Scuturand aripile,

Cantaretii mi-i alunga;                                       Si ma lasa pustiit,

Bate vantul intr-o parte-                                    Vestejit si amortit

Iarna-i ici,vara-i departe.                                   Si cu doru-mi singurel,

Si de ce sa nu ma plec,                                      De ma-ngan numai cu el!"

Daca pasarile trec!

      Mihai Eminescu ( 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889),cel mai mare poet "pe care l-a ivit si-l va ivi,vreodata,poate,pamantul romanesc" (G.Calinescu),a creat o poezie nemuritoare prin evocarea naturii,definita prin imbinarea elementelor terestre-padurea,izvorul,lacul-cu cele cosmice-luna,stelele,cerul.

       Dragostea lui Eminescu pentru folclorul romanesc este vizibila in toate poeziile,el insusi marturisindu-si radacinile spirituale infipte adanc in sufletul neamului sau:"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele nu nour de aur din marea de amar."

       Poezia "Ce te legeni..." este o creatie lirica,intrucat Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de dragoste pentru natura,starea de melancolie provocata de scurgerea ireversibila (intr-un singur sens,fara intoarcere -n.n.) a timpului,principalul mod de expunere fiind descrierea.

       Poezia "Ce te legeni..." face parte din tema de inspiratie folclorica a liricii eminesciene.

       Aceasta creatie lirica ilustreaza imaginea si sentimentele codrului,personificat,aflat la sfarsitul anotimpului toamna,asteptand cu tristete apropiata iarna.Se sugereaza,astfel,starea de melancolie a eului poetic cauzata de trecerea ireversibila a timpului,care este ilustrata prin succesiunea anotimpurilor toamna-iarna,ce lasa codrul fara frunze,fara pasari,fara viata.

       Titlul este exprimat printr-o interogatie retorica,pe care poetul o adreseaza cu nostalgie codrului:"Ce te legeni?".Tristetea codrului este ilustrata de punctele de suspensie care indeamna la meditatie,la gandire profunda privind timpul trecator.

       Structura,semnificatii,limbaj artistic.

       Versurile nu sunt structurate in strofe,deoarece poetul exprima o idee unica si unitara,aceea a scurgerii ireversibile a timpului,care semnifica faptul ca viata este trecatoare.Poezia este alcatuita din doua secvente lirice,organizate sub forma unui dialog intre poet si codru: prima secventa lirica o reprezinta intrebarea poetului si a doua raspunsul codrului.

        Prima secventa lirica o constituie intrebarea pe care eul poetic o adreseaza in mod direct codrului,prin reluarea partiala a titlului:"Ce te legeni,codrule,/Fara ploaie,fara vant,/Cu crengile la pamant?".Eul poetic isi exprima ingrijorarea pentru tristetea codrului,care se leagana-aparent-fara un motiv evident:"Fara ploaie,fara vant".Sentimentul de apropiere sufleteasca,de prietenie il determina pe poet sa observe amaraciunea,deprimarea codrului,ilustrate printr-o imagine vizuala:"Cu crengile la pamant?".Codrul este personificat, deoarece poetul ii atribuie sentimente si stari omenesti.

       Secventa a doua este alcatuita din raspunsul codrului,care este umanizat,deoarece poarta un dialog cu poetul,explicandu-i motivele din cauza carora este trist si deprimat.Scurgerea ireversibila (intr-un singur sens,fara intoarcere) a timpului este ilustrata prin succesiunea anotimpurilor toamna-iarna.Efetul pe care il are asupra codrului este dureros,deoarece ii rareste frunzisul,ii alunga pasarile cantatoare.Elementele vietii care se degradeaza treptat,odata cu trecerea timpului,sunt relatate printr-o gradatie,care porneste cu exclamatia explicita a codrului,exprimandu-si starea sufleteasca de o tristete sfasietoare-"De ce nu m-as legana,/Daca trece vremea mea!",cauzata de efemeritatea vietii.

        Anotimpul prezentului este toamna,iar apropierea iernii este prevestita prin cateva semne specifice:"Ziua scade,noaptea creste";"Bate vantul frunza-n dunga";"Bate vantul dintr-o parte-/Iarna-i ici,vara-i departe."Repetitia din versurile citate exprima disperarea si deznadejdea codrului din cauza anotimpului friguros si pustiitor,ce se apropie implacabil(neindurator).

        Starea de melancolie a codrului,care tanjeste dupa vara,este cauzata si de plecarea pasarilor care il incantau cu ciripitul lor:"Cantaretii mi-i alunga/[...]Daca pasarile trec!".Randunelele pleaca in "stoluri",imaginea vizuala fiind amplificata de versul "Zarea lumii-ntunecand",care creeaza o atmosfera generala de tristete,de amaraciune profunda de care este cuprinsa intreaga natura.

        In finalul poeziei creste in intensitate durerea codrului,care,personificat,este constient de trecerea timpului,de faptul ca viata se scurge ireversibil.Ideea reiese ca din repetitia verbelor "trec","se duc" si din comparatia "se duc ca clipele".Pasarile calatoare si clipele ilustreaza conceptia ca timpul trece prea repede,ca viata este efemera.Codrul ramane singur,parasit de toate fiintele dragi,idee exprimata prin epitetul triplu "pustiit,vestejit si amortit".El este umanizat prin sentimentul de dor,care este singura speranta pentru revigorare,pentru refacerea in vara viitoare:"Si ma lasa pustiit/Vestejit si amortit/Si cu doru-mi singurel,/De ma-ngan numai cu el!".

         Ideea de timp este exprimata in poezie printr-o serie de cuvinte ale aceluiasi camp lexical:"vremea","ziua","noaptea","iarna","vara","clipele".

         Inspirata din literatura populara,poezia "Ce te legeni..." de Mihai Eminescu ilustreaza registre stilistice specifice acestei creatii lirice.Un element sugestiv prin limbajul popular este dativul etic(dativul posesiv) -"mi-l rareste","mi-i alunga"-,precum si prezenta unor cuvinte si expresii populare-"aripele","ici","dor","singurel","trece vremea mea","frunza-n dunga".

       Prozodia.Ritmul este trohaic,masura versului este,ca in poeziile populare,de 7-8 silabe,iar rima este imperecheata: vant/pamant;clipele/aripele.

       Poezia "Ce te legeni..."de Mihai Eminescu este o creatie lirica,intrucat poetul,prin glasul codrului,isi exprima in mod direct sentimentele de tristete si melancolie pentru trecerea ireversibila a timpului,sugerata prin succesiunea anotimpurilor reci si deprimante,toamna si iarna.Prezenta dorului din final creeaza o raza de speranta pentru o eventuala revenire la viata in anotimpul vara,dar melancolia ramane,pentru ca speranta este"departe".

            Precizam ca toate comentariile sunt rescrise iar daca apar greseli gramaticale va rugam sa comentati pentru a remedia problema.Do not copy&paste!

''Paradis in destramare'' de Lucian Blaga

          Date despre autor.Lucian Blaga este un poet modernist,ca si Tudor Arghezi si Ion Barbu si apartine perioadei interbelice a literaturii.Afirmand ca "Destinul omului este creatia",el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii romane,cu o contributie marcanta atat in domeniul literar ,cat si pe plan filozofic.Publica volume de versuri:"Poemele luminii","Pasii Profetului","In marea trecere","Lauda somnului","La cumpana apelor","La curtile dorului","Nebanuitele trepte" ; piese de teatru: "Mesterul Manole","Tulburarea apelor","Cruciada copiilor","Zamolxe,mister pagan"; studii de filozofie: ''Trilogia cunoasterii","Trilogia culturii","Trilogia valorilor".

          Aspecte ale sistemului filozofic blagian.Lucian Blaga este singurul poet cu sistem filozofic propriu;poezia este,astfel,expresia gandirii filozofice blagiene.In conceptia sa,in centrul universului se afla notiunea de mister asupra careia se exercita doua tipuri de cunoastere:paradisiaca si luciferica.

         Cunoasterea paradisiaca se bazeaza pe gandirea stiintifica,de tip rational,o cercetare minutioasa care distruge misterul,neputand patrunde dincolo de limita fixata de Marele Anonim.

         Cunoasterea luciferica(gandirea poetica)are drept scop potentarea misterului.Spre deosebire de cercetator,poetul,prin intermediul imaginilor artistice,poate patrunde mai usor in miezul tainei,in esenta ei,sporind-o:"Datoria noastra in fata unui adevarat mister nu este sa-l lamurim,ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare."

         Aparitie.Poezia "Paradis in destramare" apare in volumul "Lauda somnului",publicat in anul 1929.

         Tema.Aceasta prezinta lumea aflata intre mit si legenda;tema mortii e asociata cu motivul somnului,"o stare dumnezeiasca",singura care poate face posibila iesirea din timp.

         Pornind de la motivul biblic al izgonirii din Rai,"Paradis in destramare" este o meditatie lirico-filozofica asupra apropierii apocalipsei(sfarsitul de lume).Ea reliefeaza,printr-o gradatie descendenta-de la lupta,la renuntare-"apusul unei zile cosmice"(Ion Pop).

         Semnificatia titlului.Titlul este o metafora revelatorie in cadrul careia sunt asezati doi termeni aparent opusi:''paradisul",locul ideal al fericirii vesnice,si"destramarea"(pierderea,moartea).Paradisul pierdut este un motiv de provenienta biblica,dar pierderea lui este perpetuata cu fiecare generatie care se instraineaza tot mai mult de sacralitate.

         "Paradis in destramare" este o anticipare concreta,vizibila a apocalipsei.

         Structura si semnificatii.Poezia este compusa din trei secvente lirice,prezentand lumea si viata ca pe un"paradis in destramare", care traieste drama trecerii spre moarte.

    I.   In prima secventa lirica se remarca ilustrarea sacrului in declin,caci"portarul inaripat",serafimii imbatraniti "cu parul nins", "arhanghelii" au cu totii atribute omenesti.Cel care pazeste poarta Raiului a ramas doar cu "un cotor de spada" fara de har "flacari" si,chiar daca nu are adversar, "se simte invins".

         Ingerii,izgoniti din spatiul sacru ,se afla"pretutindeni" pe pamant(in profan), "pe pajisti si pe ogor",indeplinesc,metaforic,"munci" specific umane; " inseteaza dupa adevar" si "ara fara indemn";ambele actiuni denota nevoia lor de a cerceta pentru a cunoaste.Adevarul,insa,le este refuzat datorita pierderii sacralitatii "apele din fantani/refuza galetilor lor".

         Aratul este un simbol pentru cautarea revelatiei; totusi,ei se folosesc de instrumente invechite,rudimentare: " pluguri de lemn".Arhanghelii ( capeteniile ingerilor),cazuti si ei in inferioritate, " se plang" ca ultimele vestigii ale sacrului ("aripile") ii impiedica in munca.

   II.  Momentul sfarsitului de zi este prezentat ca un sfarsit de lume: "porumbelul Sfantului Duh"(vestitorul mortii) "stinge cele din urma lumini",anticipand apropierea apocalipsei.La lasarea noptii ,"ingerii goi"(lipsiti de har) au capacitati senzoriale omenesti ("zgribulind") si dorm in locuri care apartin spatiului profan ("se culca in fan".

  III. Ultima secventa lirica debuteaza cu o invocatie accentuata retoric:"vai mie,vai tie",un strigat disperat care actualizeaza momentul de criza in care se afla,deopotriva,oamenii si ingerii."Paienjenii"(simbol al raului) devin un impediment in calea cunoasterii,pentru ca "au umplut apa vie".Ingerii,ca si oamenii,se supun mortii("vor putrezi si ingerii sub glie"),iar,odata cu ei,vor fi ingropate si "povestile"(miturile,hrana spirituala umana).

        Consideratii stilistice.Conceputa ca o meditatie filozofica asupra destinului omenirii,poezia se bazeaza,din punct de vedere normal,pe puterea de sugestie a cuvantului,obtinuta cu ajutorul figurilor de stil, in special al metaforei "paradis in destramare","cotor de spada fara de flacari","fantana","galetile","paienjenii","porumbelul","lumina",apa vie","povestile").

        Concluzie.Extrapoland semnificatiile discursului liric,putem afirma ca "Paradis in destramare" este chiar lumea in care traim,universul plin de mistere,dar care,odata cu trecerea timpului,pierde sacralitatea,decazand permanent in profan.